Tag Archives: Scriitori români
al lui Andrei Pleşu.
Îndrăgostiţii, îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutindeni, nu pot evita să-şi sistematizeze euforia – mai ales la începutul relaţie lor – prin trei propoziţii de o miraculoasă, sublimă, unanimă banalitate: 1. Ne vom iubi veşnic (cu variante: “Nu ne vom mai despărţi niciodată.”, “Nu-mi mai pot imagina viaţa de aici înainte fără tine.” etc. ) 2. Parcă ne-am cunoaşte dintotdeauna (cu variante: “Suntem făcuţi unul pentru altul.”, “Am fost programaţi de la începutul lumii să ne întâlnim.”, “Eşti dintotdeauna perechea mea, jumătatea mea.” ) 3. Iubirea noastră e unică (“Trăim ceva rarisim, fără precedent, fără comună măsură cu iubirile altor cupluri.” ).
Dacă nu te-ai auzit niciodată proferând măcar unul din aceste trei “absoluturi”, n-ai fost niciodată cu adevărat îndrăgostit. Faptul că i-ai auzit şi pe alţii vorbind la fel nu te demobilizează. Cu tine şi cu amorul tău e altceva. Ceva profund, neconvenţional, ireductibil.
Articole scrise în ultimii ani de Andrei Pleşu în Dilema veche şi în Adevărul, culese şi structurate în opt capitole (Ce ne facem cu viaţa noastră, Despre lucrurile cu adevărat importante, Ordinea subtilă a lumii, Perplexităţi şi indispoziţii cotidiene, Feluri de a fi, “Cetitul Cărţilor”, Martirajul limbii române şi Cum stăm la televizor), alcătuiesc Despre frumuseţea uitată a vieţii.
Nu ştiu ce-aş putea povesti despre ele decât că, citite împreună într-o carte, creează o imagine de ansamblu a societăţii în care trăim, a influenţelor pe care aceasta le are sau le poate avea asupra noastră şi, mai ales, a trăsăturilor existente în noi sau dobândite, unele dezvoltate eronat în defavoarea altora…Andrei Pleşu pune punctul pe i în multe privinţe, iar cartea are darul de a face ordine, de a structura multe din situaţiile cu care ne confruntăm zilnic, multe din ideile care ne trec prin minte sau pe care le auzim în diverse contexte.
Interesantă incursiunea prin literatură, interesantă ideea lui Dan C. Mihăilescu de a “aduna zece, douăzeci de personalităţi culturale din România de azi, care să-şi mărturisească revelaţiile citirii fermecător- terapeutice”.
Foarte interesante şi rândurile celor care au dat curs invitaţiei şi au scris despre cărţile care i-au impresionat, cărţile care i-au marcat, dar şi despre citit, în general.
Preferinţele în materie de lectură şi raportarea la citit sunt destul de subiective, fapt demonstrat şi de cele împărtăşite de autorii rândurilor. Din acest motiv, zic eu, nu pot face obiectul unor analize şi comentarii, aşa încât mă limitez la a reda câteva din ideile care mi-au plăcut în mod desebit.
N-aş putea spune de ce, de-a lungul timpului, l-am tot omis pe Paler…Singura carte de-a lui pe care am citit-o a fost Don Quijote în Est, acum vreo 10 ani. Mi-a plăcut şi mi-am spus mereu că am să mai citesc şi altele. Mama i-a devorat toate cărţile şi, cum apărea ceva de Paler, mă străduiam să cumpăr înaintea ei şi să-i fac o surpriză. Ultima dată când am fost acasă am zis: “ia dă-mi şi mie câteva că tot îmi propun să citesc şi uit de fiecare dată să iau la mine din ele.” Şi tare bine am făcut.
A fost ca o gură de aer proaspăt în realitatea îmbâcsită care am senzaţia că se îmbâcseşte pe zi ce trece…
În contact, prin intermediul rândurilor, cu un om care a iubit atât de mult viaţa, nu poţi să te simţi altfel decât senin, împăcat şi plin de energie. Nu spun degeaba “în contact”, pentru că, poate şi datorită structurii cărţii, scrisori către personalităţi ale literaturii şi filosofiei, lectura cărţii este simţită ca o destăinuire adresată cititorului…am avut sentimentul unei călătorii cu trenul, în acelaşi compartiment cu autorul care ar povesti ce le-ar scrie/spune unor personalităţi admirate sau nu chiar de către el.
Nevoia de iluzii şi de visători precum Don Quijote, mediocritatea şi tendinţa acesteia de a judeca geniile şi de a le “justifica” operele prin problemele de sănătate, rădăcinile artei în nefericire şi suferinţă, singurătatea, iubirea, religia, înţelepciunea, dualismul…despre acestea şi încă altele vorbeşte Paler în scrisorile imaginare.
În ciuda temelor foarte serioase şi care ar putea genera stări de melancolie şi frustrare, deşi cu luciditate judecă şi condamnă tot ce umbreşte sau împiedică posibilitatea de a iubi viaţa şi a ne bucura de ea, autorul reuşeşte să evidenţieze în toate jumătatea plină a paharului…uneori, prea mult…şi asta ar fi o critică pe care i-aş aduce-o referitor la această carte: caută prea insistent latura pozitivă şi nu întotdeauna verosimil. Am mai avut, uneori, senzaţia că, din dorinţa de a evita extremele, se plasează cam mult pe linia mediană, susţinând teze contradictorii fără a declara o opţiune. Ca să-mi fac o părere în privinţa asta, va trebui să mai citesc şi alte cărţi pentru a vedea dacă a fost doar o senzaţie a mea sau nu şi pentru a mă lămuri care e scopul sau efectul, dacă o voi regăsi şi în alte scrieri.
De multe ori, pe parcursul scrisorilor, Paler pune întrebări, mai mult sau mai puţin retorice, aşa încât, pe lângă plăcerea lecturii şi o concentraţie mare de idei interesante, generează, cred, în fiecare, alte şi alte întrebări, iar nevoia de analiză nu încetează la terminarea cărţii.
“Şi pentru mulţi nebunia lui Van Gogh a devenit o problemă mai interesantă decât arta lui Van Gogh. El nu mai e o operă. E un “caz”.[...] Dar nu de interesul ştiinţei e vorba, ci de insistenţa cu care unii ţin să ni-l explice pe Baudelaire prin sifilis şi pe Van Gogh prin nebunie. Nu cumva această pasiune suspectă ascunde ceva? Prea lungă lista celor despre care ni se reaminteşte mereu că au murit nebuni, că s-au sinucis sau au suferit de diverse boli [...] Căci mediocritatea despre care dumneavoastră (Camus) spuneţi undeva că vrea să dăinuiască prin toate mijloacele, inclusiv bronzul, nu se mulţumeşte să dăinuiască. Uneori se simte ofensată. Şi pentru că nu-i poate contesta geniului valoarea, îi contestă sănătatea.[...] Ei pun suferinţa deasupra operei nu ca să admire eroismul celor care au înfruntat aceste suferinţe, ci pentru a căpăta dreptul să-i compătimească în loc să-i invidieze.”
“M-am întrebat atunci dacă nu cumva e nevoie să suferim ca să discutăm serios despre fericire. Dacă nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel care a cunoscut deznădejdea poate înţelege violenţa luminii din pictura lui Van Gogh. Cine a coborât o dată în Infern va şti să preţuiască un răsărit de soare.”
“În această lume există mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit; şi oricum este singura pe care o avem.”
“Sisif îşi ia revanşa asupra destinului iubind muntele pe care urcă. Tot suindu-şi stânca, a avut timp să se gândească la muntele său şi la sine şi a învăţat să înţeleagă frumuseţea dureroasă a unui răsărit de soare.”
“Cineva care-şi explică deznădejdea e un om care încă mai speră, în ciuda faptului că declară altceva. Nimeni nu dispreţuieşte mai mult iubirea decât cineva care a dorit-o cândva excesiv.”
“Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva ne naştem fără destin, dar treptat căpătăm unul: memoria noastră.”
“E adevărat că o dreptate postumă nu mai valorează nimic pentru cei care au fost nedreptăţiţi, dar valorează enorm pentru cei care învăţăm istoria.”
Personajul principal care dă şi numele cărţii este un personaj real, Zaira Manta, o păpuşăreasă celebră prin anii ’60, care trăieşte în Timişoara şi care i-a încredinţat lui Cătălin Dorian Florescu povestea vieţii ei, pentru a fi spusă mai departe. Iar acesta o face cu mult talent, întrucât, începând cu anul 1928, anul în care începe prima călătorie a Zairei, în Strehaia, călătoria naşterii ei, şi până în 1998, anul în care se întoarce în Timişoara după 30 de ani petrecuţi în America, povestea care prinde contur în faţa ochilor noştri este captivantă şi cartea mi-a creat acea senzaţie pe care nu am mai avut-o de mult, şi anume de roman în adevăratul sens al cuvântului, de carte pe care nu-ţi vine s-o laşi din mână, pentru că, atât stilul, cât şi întâmplările, firul epic, te leagă cu fire nevăzute de paginile ei.
Romanul deşteaptă amintiri sau oferă imagini şi momente pe care nu avem cum să ni le amintim, pentru că nu le-am trăit, care reprezintă, cumva, puncte de pornire pentru o mai bună înţelegere a epocilor în care se petrece acţiunea, explicaţii simple, pe care nu le-am regăsi într-o formă atât de naturală şi de digerabilă în cărţile de istorie ori prin diverse tratate sau eseuri, ne apropie de nişte realităţi cunoscute direct sau doar auzite.
Nu putem să nu iubim personajul principal, să nu admirăm o demnitate şi o mândrie pe care, cu greu, o mai vedem astăzi, dar pe care o recunoaştem din poveştile generaţiilor anterioare şi încercăm să o păstrăm, dacă ne-a fost insuflată. Nu avem cum să nu-i înţelegem şi să nu ne regăsim în viziunea subiectivă asupra evenimentelor şi asupra vieţii, deşi evocarea se face relativ “la rece”, la o vârsta la care-şi contemplă cu înţelegere şi îngăduinţă viaţa.
Am citit mai multe impresii despre finalul cărţii pe care, bineînţeles nu am să-l povestesc, dar despre care pot spune, iar cei care au citit sau vor citi cartea vor înţelege, că, fără acest final, cele câteva sute de pagini cu povestea vieţii Zairei nu ar fi fost încheiate firesc, pentru că li s-ar fi lipit artificial un final ce-ar fi lăsat impresia de basm rupt de realitate, cu idei şi imagini trunchiate, în care personajele sunt 100% bune sau 100% rele. Însă romanul, ca şi povestea reală, în cazul în care ficţiunea nu a atins întâmplările esenţiale, sunt corecte cu realitatea, cu destinul, uneori de neînţeles, iar personajele sunt caracterizate, cu mici excepţii, atât prin bune, cât şi prin rele, prin lacune şi scăpări.
Dincolo de scriitură şi poveste, mi-a plăcut imaginea de ansamblu creată, exact pe ideea că în fiecare rău rezidă un bine şi aproape în fiecare bine rezidă şi un rău, oamenii văzuţi complex şi complet, nu doar din anume unghiuri şi prin prisma doar a unor trăsături. Nu ştiu dacă am exprimat foarte bine impresia, ideea ar fi că nici autorul şi nici Zaira, în principiu, nu emit judecăţi, nu pun etichete, ci, discret şi fain, lasă cititorul să facă asta.
Cred că, din ce-am scris, reiese destul de clar că mi-a plăcut şi o recomand, iar pe autor îl păstrez în vizor, ca să zic aşa, urmând să citesc curând o altă carte de el, pe care tocmai mi-am luat-o, Maseurul orb.
O recenzie interesantă găsiţi
aici şi un fragment din carte
aici.
Nu, nu este vorba de vreo carte de autoeducare sau dezvoltare personală sau cum i s-o mai spune domeniului care invadează librăriile, cum poate induce în eroare titlul, ci despre romanul lui Dan Lungu, pentru mine primul citit al acestui scriitor.
Sunt puţin cam indecisă în privinţa acestei cărţi…nu aş putea spune nici “da, mi-a plăcut, nemaipomenită!”, nici “nu mi-a plăcut, nu vreau să mai citesc de Dan Lungu”. Este, pe scurt, povestea lui Andi, un tânăr jurnalist, părăsit de iubita lui, Marga, care dispare lăsând un bileţel şi aruncându-l pe protagonistul romanului într-o negură de incertitudini. Evenimentele ulterioare nu-i sunt tocmai favorabile, fiind nevoit, din lipsă de bani, să părăsească garsoniera închiriată şi ajungând să locuiască la un prezbiter neoprotestant.
Incursiunea autorului în lumea pocăiţilor este interesantă şi oferă pasaje savuroase de analiză şi ironie, dar ideea convertirii, a descoperirii credinţei în momentele de deznădejde nu m-a convins deloc, ba chiar mi-a lăsat un gust amar, deşi personajul se păstrează, cu mici excepţii, obiectiv şi echidistant faţă de convingerile religioase. Mai mult, finalul nu ne oferă o confirmare în ce priveşte convertirea, putând fi înţeles şi ca o dorinţă de a crede în ceva, de a se agăţa de ceva, de a înlocui cu ceva amintirile şi suferinţa.
Scriitura dlui Dan Lungu m-a atras încă de la prima pagină şi m-a purtat printr-o lectură foarte plăcută pe parcursul întregii cărţi…un stil degajat, uşor ironic pe alocuri, cu un lirism rafinat, care te transpune în poveste. Redarea stărilor aferente finalului brusc şi debusolant al poveştii de iubire, ciclicităţii lor, festelor pe care memoria i le joacă personajului în încercările de a uita, algoritmului percepţiei lui asupra relaţiei şi a întâmplărilor, m-a făcut, nu de puţine ori, să recitesc pasajele şi să zâmbesc…e o măiestrie pentru care voi mai citi Dan Lungu.
Construcţia romanului mi s-a părut foarte interesantă, povestea lui Andi fiind abordată atât la persoana I, cât şi la persoana a III, cele două fire părând, iniţial, a relata două destine diferite, pornind din momente diferite ale existenţei şi concentrându-se fiecare pe alte întâmplări, pentru ca, în final, să ofere o posibilă cheie a acestui procedeu şi a romanului, în contextul raportării la sine prin prisma credinţei nou descoperite: “Nici nu bănuiam că de a doua zi aveam să fiu mai puţin singur. Mai mult de atât, câ în curând voi putea vorbi despre “eu” ca despre “el”, că aveam să încep s-o uit cu adevărat pe Marga.”
M-a mai uns pe suflet şi felul în care este redată lumea mass-mediei în carte, cu negocierile şi târgurile ca la piaţă, cu urmărirea vânzărilor, a mălaiului în detrimentul calităţii, cu lipsa de respect şi reponsabilitate faţă de cei cărora ar trebui să le transmită informaţii, idei, adevăruri şi pe care ar trebui să-i educe, nu să le întreţină ignoranţa de dragul tirajelor.
“Unul din editorialişti, o persoană destul de sofisticată, era de părere că idealul este ca informaţiei care serveşte ziarul să-i dai o formă apetisantă pentru bizon. Teoria lui era că oricum bizonul rumegă forme, nu conţinuturi, că pentru el paiul care umple maţul este mai important decât seva care conţine elementele nutritive.[...] La primele taifasuri bahice, nimeni nu aducea vorba despre nevoia de a descoperi şi a prezenta adevărul. Despre dreptate. Despre obiectivitate. Cum bizonul e figura centrală a sistemului lor de gândire, toate învăţăturile se dezvoltă prin analogie cu sacrul animal. Am aflat astfel că mai mulţi bizoni care rumegă din ieslea noastră înseamnă mai mult mălai pentru noi. Că bizonilor trebuie să le dai hrana gata mestecată, fiindcă ei au creierul neted ca-n palmă şi o lene de zile mari.”
Cam de când cu blogăreala, am mai deschis şi eu ochii în ce priveşte literatura română contemporană…recunosc că, până recent, nu prea am gustat aşa ceva, deşi nu aş putea spune exact de ce…poate nostalgia unor clasici preferaţi, poate nişte prejudecăţi de care mă simt de-a dreptul ruşinată…Am mai citit câte o recenzie, am mai răsfoit câte o carte prin librărie şi, puţin câte puţin, am procurat ce mi-a atras atenţia şi am început să citesc…
Este extraordinar, mai ales ţinând cont de scepticismul meu referitor la literatura română contemporană (scepticism absolut neîndreptăţit) să-l descoperi pe Filip Florian! Habar nu am ce-o să scriu despre Zilele Regelui (cum se vede, mă tot pierd prin introducere), dar spun cu mâna pe inimă că lecturarea acestei cărţi a fost una din cele mai plăcute din ultima vreme. Încă de la primele pagini, mi-am spus că dl Filip Florian are un incontestabil talent de povestitor…istoria m-a prins în mreje şi nu-mi venea s-o las din mână şi asta încă înainte ca firul epic să devină din ce în ce mai interesant, înainte să intre în scenă, ca şi scriitor de epistole, personajul meu preferat, motanul Siegfried…
Când am citit Poveşti de dragoste la prima vedere, am fost impresionată de scriitura dnei Ioana Pârvulescu şi am decis să cumpăr Viaţa începe vineri, pe care tocmai am terminat-o de citit.
Nu m-am înşelat…mi-a plăcut cartea! Am citit despre ea că nu ar fi un roman în adevăratul sens al cuvântului (aşa o fi, dar nu mă ghidez după acest criteriu când îmi place o carte), că nu ar reda suficient de bine atmosfera timpului pe care-l evocă, dar trebuie să spun că eu chiar m-am simţit purtată prin Bucureştiul secolului 19.
Întâmplările au loc în anul 1897, în prag de An Nou, când un străin este găsit fără cunoştinţă într-un câmp de la marginea Bucureştiului, fapt care pune pe jar poliţia, mai multe familii de vază din oraş, precum şi redactorii de gazete. Personajele sunt create cât se poate de real, impresionante fiind, în special, portretul Iuliei Margulis, creionat în special prin intermediul propriului jurnal, şi cel al comisionarului Nicu, un puşti de 8 ani, isteţ foc, oscilând între naivitatea şi inocenţa specifice vârstei, şi maturizarea la care este forţat de responsabilităţi cam grele pentru un copil.
Fie s-a făcut multă vâlvă în jurul acestei cărţi, fie aşteptam eu prea mult de la subiect şi de la un scriitor lăudat, cel puţin pentru romanele scrise în ţară, în timpul regimului comunist, dar trebuie să spun că am fost dezamăgită…Recunosc, nu am citit nici o altă carte de Petru Popescu, dar am să încerc pentru că nu pot crede că aprecierile la adresa sa se datorează stilului literar al acestui roman.
Cartea m-a prins, cel puţin la început, dar, pe parcurs, a început să mă plictisească şi chiar să mă agaseze puţin…aspectele neverosimile (sau poate doar aşa mi s-au părut mie) nu au fost îmbrăcate măcar în fraze mai atrăgătoare, pasajele care se doreau consistente ar fi fost, într-adevăr, foarte bune pentru scenariul unui film, dar unul comercial.
Influenţa activităţii ca scenarist este evidentă în repetarea, obsesivă uneori, a aceloraşi motive, repetare care, într-un roman, face să se piardă substanţă, precum şi în evocarea unor evenimente esenţiale doar tangenţial, cum ar fi decesul Luminiţei din cauza unui avort, care a fost dezvoltat pentru efectele avute asupra personajelor. Scriitorul, aşa cum este prezentat în carte, mi-a creat impresia de exagerare, iar lupta interioară, care reprezenta, zic eu, o temă importantă a cărţii, a fost redată superficial, simpluţ…
Deja prea multe critici la adresa cărţii, aşa că am să spun şi ce mi-a plăcut: portretele făcute soţilor Ceauşescu m-au impresionat. Cred că aici se dovedeşte foarte necesar şi foarte bine exploatat talentul de scenarist al lui Petru Popescu, pentru că, citind cartea, i-am avut în faţa ochilor, le-am regăsit, în detaliile vieţii personale, pe care nu o cunoşteam, exact imaginile arhicunoscute, mediatizate şi mult discutate după 1990. De-altfel, pot spune că, în general, portretizarea personajelor i-a reuşit cum rar mi s-a întâmplat să constat, excepţie făcând doar personajul care-l reprezintă.
O carte care are ea însăşi o poveste…Neagu Djuvara, într-o vizită la editură, a lăsat un manuscris pe a cărui primă pagină era scris cu roşu “Pentru după moartea mea!”, manuscris care cuprindea patru poveşti “deocheate”. Autorul s-a lăsat înduplecat şi poveştile au fost publicate mai întâi în Plai cu boi şi apoi, împreună cu o a cincea poveste, în volumul “Amintiri şi poveşti deocheate”.
Ce-aş putea spune despre carte? Se citeşte dintr-o suflare şi este absolut savuroasă…Moş Neagu, aşa cum autorul se autodenumeşte, narează diverse momente din viaţa sa, trecând prin copilărie, prin primele “amoruri” şi încercări, prin adolescenţă, prin anii de şcoală la Paris, dar neuitând să urmărească unele din personaje pe parcursul unor decenii…Pare cu neputinţă ca, într-o poveste de câteva pagini, să surprinzi atât momentul esenţial, declanşator al amintirii, amintirea în sine, de fapt, cât şi istoria ulterioară, cu evoluţia personajelor şi trăsăturile lor, şi totuşi Neagu Djuvara reuşeşte.
Legătura între epoci se face natural, uneori intim, dar de cele mai multe ori amuzant…”Amor nebun între noi, dar cum? La vârsta aia şi la rudele care eram, să îndrăznesc să mă aventurez dincolo de stadiul de flirt? (Cunoaşteţi definiţia flirtului? Chiar dacă o ştiaţi, să v-o mai spun pe englezeşte pentru neştiutori: Hand in hand; hand in it; it in hand; but never it in it. Cum ştiţi acum cu toţii englezeşte, n-am nevoie să traduc)”
)
M-a impresionat în mod deosebit şi rămâne pentru sufletul meu următorul fragment:
“Atunci directorul liceului a sfătuit-o pe mama să mă facă să sar anul următor,, doar cu câteva pregătiri de vacanţă, aşa că am intrat direct în a IV-a. Când a aflat, bunicul s-a făcut foc şi pară, şi, cum nici eu, nici mama n-am cedat, a încetat să-mi plătească şcoala, şi cu maică-mea n-a mai vorbit până la moartea lui, şase ani mai târziu. El avusese poate dreptate, căci în primii doi ani după acea “săritură”, am mers greu de tot, de n-am mai ajuns la “premiul de excelenţă” decât în anul bacalaureatului. Dar hai să socotesc altfel: dacă n-aş fi sărit clasa V-a, nu mi-aş fi isprăvit doctoratul în drept înainte de a pleca la război; n-aş fi fost în primul an de istorie la Sorbona pe aceeaşi bancă cu viitoarea mea soţie, France (de care-s despărţit de numai 47 de ani, dar nu divorţat); nu s-ar fi născut fiică-mea Domnica, nici nepoata mea Sandra, nici strănepoata Zoe…Şi poate cine ştie ce alte minuni sau nefericiri n-ar mai fi avut loc în viaţa mea. Deci are grijă Cel de Sus.”
Articole scrise în ultimii ani de Andrei Pleşu în Dilema veche şi în Adevărul, culese şi structurate în opt capitole (Ce ne facem cu viaţa noastră, Despre lucrurile cu adevărat importante, Ordinea subtilă a lumii, Perplexităţi şi indispoziţii cotidiene, Feluri de a fi, “Cetitul Cărţilor”, Martirajul limbii române şi Cum stăm la televizor), alcătuiesc Despre frumuseţea uitată a vieţii.
N-aş putea spune de ce, de-a lungul timpului, l-am tot omis pe Paler…Singura carte de-a lui pe care am citit-o a fost Don Quijote în Est, acum vreo 10 ani. Mi-a plăcut şi mi-am spus mereu că am să mai citesc şi altele. Mama i-a devorat toate cărţile şi, cum apărea ceva de Paler, mă străduiam să cumpăr înaintea ei şi să-i fac o surpriză. Ultima dată când am fost acasă am zis: “ia dă-mi şi mie câteva că tot îmi propun să citesc şi uit de fiecare dată să iau la mine din ele.” Şi tare bine am făcut.
Cam de când cu blogăreala, am mai deschis şi eu ochii în ce priveşte literatura română contemporană…recunosc că, până recent, nu prea am gustat aşa ceva, deşi nu aş putea spune exact de ce…poate nostalgia unor clasici preferaţi, poate nişte prejudecăţi de care mă simt de-a dreptul ruşinată…Am mai citit câte o recenzie, am mai răsfoit câte o carte prin librărie şi, puţin câte puţin, am procurat ce mi-a atras atenţia şi am început să citesc…
Când am citit Poveşti de dragoste la prima vedere, am fost impresionată de scriitura dnei Ioana Pârvulescu şi am decis să cumpăr Viaţa începe vineri, pe care tocmai am terminat-o de citit.
Fie s-a făcut multă vâlvă în jurul acestei cărţi, fie aşteptam eu prea mult de la subiect şi de la un scriitor lăudat, cel puţin pentru romanele scrise în ţară, în timpul regimului comunist, dar trebuie să spun că am fost dezamăgită…Recunosc, nu am citit nici o altă carte de Petru Popescu, dar am să încerc pentru că nu pot crede că aprecierile la adresa sa se datorează stilului literar al acestui roman. 
O carte care are ea însăşi o poveste…Neagu Djuvara, într-o vizită la editură, a lăsat un manuscris pe a cărui primă pagină era scris cu roşu “Pentru după moartea mea!”, manuscris care cuprindea patru poveşti “deocheate”. Autorul s-a lăsat înduplecat şi poveştile au fost publicate mai întâi în Plai cu boi şi apoi, împreună cu o a cincea poveste, în volumul “Amintiri şi poveşti deocheate”.
Intotdeauna mi-am dorit sa ma fi nascut in alta epoca...nu am reusit inca sa ma decid in care...
