Tag Archives: Proust
Fascinaţia imposibilului
De ce aceasta atractie aproape maladiva spre ceea ce nu putem avea?
De ce suntem tentati sa iubim oameni care nu au aceleasi sentimente sau care, din varii motive, nu pot fi alaturi de noi?
Aşa mă întrebam acum vreo doi ani când scriam despre fascinaţia provocării…încă nu am găsit un răspuns, doar am găsit din ce în ce mai multe persoane fascinate de imposibil.
După părerea lui Proust, imposibilul este un ingredient necesar pentru stârnirea unei pasiuni…Încă mai rumeg la idee…
Stările naturii şi ale noastre…
Sâmbătă îngheţată, cu soare anemic, zic eu care am luat temperatura doar pe fereastră, neîndrăznind încă să văd cum e afară…şi mi-am amintit de o duminică a lui Proust…o duminică în care percepe schimbarea naturii ca pe o transformare proprie…
Nu pot să-l contrazic de vreme ce zăpada şi frigul mă îndeamnă la hiberbare…
Dragostea pentru o fiinţă este dragostea pentru altceva sau invers?
Citind în O dragoste de Dino Buzzati despre cum totul în jur se însufleţeşte şi are altă culoare, alt aer atunci când eşti îndrăgostit, mi-am amintit de rândurile lui Marcel Proust, care spunea că, mai degrabă, atunci când ne îndrăgostim, proiectăm asupra unei persoane ceea ce există deja în noi şi se hrăneşte, temporar, în lipsa cuiva căruia să-i închinăm sentimentele, cu stările pe care ni le dă, de exemplu, natura, că îmbogăţim persoana şi propriile noastre sentimente cu elemente exterioare.
Biblioteci ale zilelor
Vă era dor de Proust?
N-aş putea spune de unde şi de ce m-a năpădit o stare…de nestare, cam ca aceasta, şi cine ar fi putut să mă înţeleagă mai bine decât Proust?! 
Aşa că am recitit de prin pasajele însemnate şi am transcris câteva în acord cu dilemele mele existenţiale de moment…
Să fim oare chihlimbare vii, fără posibilitate de eliberare din paradigmă?
Sau, cum spune Proust, suntem nişte biblioteci ale stărilor şi experienţelor noastre, din care putem alege exemplarul dorit, potrivit momentului, având libertatea şi capacitatea de a ne schimba şi a ne reinventa constant?
Timpul regăsit
Pe parcursul lecturării volumelor În căutarea timpului pierdut, m-am rezumat la a transcrie citate din fiecare volum. Am ajuns, încet, încet, la final şi mă întreb ce aş putea scrie despre Proust, altceva decât că trebuie citit!
De mai multe ori m-am felicitat că am ales să-l citesc la o vârstă a maturităţii (cică), deşi, îmi dau seama, că foarte multe din ideile găsite în carte mi-ar fi fost folositoare şi m-ar fi ajutat foarte mult acum nişte ani în propria-mi călătorie prin viaţă, prin relaţii, prin mine…Proust este un excepţional cunoscător al sufletului şi minţii umane, pe care le disecă, le explică, le aşează după anumite criterii şi într-o aparentă ordine, pentru ca, apoi, s-o ia de la capăt şi să releve alte şi alte imagini din alte unghiuri.
Atunci când am ales diverse fragmente din În căutarea timpului pierdut, în special pentru că nu povesteam nimic despre carte şi erau, deci, citate complet scoase din context, am căutat să fie cât mai “de sine stătătoare”, să nu fie necesar contextul sau transcrierea unor pasaje foarte lungi pentru interpretarea lor, dar şi să evidenţieze cât mai bine “starea” volumului respectiv.
Fragmente dintr-o frescă a sufletului uman
Cu paşi lenţi am ajuns la ultimul volum din În căutarea timpului pierdut. Spun “cu paşi lenţi” pentru că am început primul volum prin ianuarie, dar şi pentru că, de multe ori pe parcursul lecturii, m-am oprit pentru a reciti…pasaje sau pagini…Proust le zice prea bine şi, uneori, simţi nevoia să parcurgi din nou rândurile, să le cuprinzi cumva, să le ingerezi cât mai fidel.
Am început aşadar volumul 6, “Timpul regăsit”, pe care, cel mai probabil, îl voi termina curând, pentru că este cel mai subţirel dintre toate. Deocamdată, însă, sunt încă sub imperiul volumului 5, “Captiva. Fugara”, care, cred, mi-a plăcut cel mai mult şi la care voi reveni cel mai des. Acest volum este foarte reflexiv, Proust îşi dovedeşte măiestria analiza psihologică, nu că în alte volume nu ar fi făcut-o, dar acesta nu mai este atât o frescă a societăţii, pe cât este o “frescă” a sufletului uman.
Poate mă voi încumeta să destăinui mai multe despre În căutarea timpului pierdut, atunci când voi termina şi volumul 6, deşi mi-ar veni foarte greu, pentru că, aşa cum am scris încă de la primul volum, Proust este o stare.
Timp, memorie, percepţii
Câteva "Proustiene"
“Ne străduim în orice clipă să ne modelăm viaţa, dar copiind fără voie, ca un desen, trăsăturile celui ce suntem şi nu pe ale celui ce ne-ar fi mai plăcut să fim.”
“…egoiştii au totdeauna ultimul cuvânt; pornind din capul locului de la principiul că hotărârea lor e nestrămutată, cu cât sentimentul în temeiul căruia îi soliciţi să renunţe la ea este mai emoţionant, cu atât găsesc că nu ei, care rezistă, sunt condamnabili, ci aceia care-i pun în situaţia de a rezista, astfel încât propria lor asprime poate merge până la o cruzime extremă, iar lucrul acesta nu face decât să agraveze cu atât mai mult, în ochii lor vina fiinţei destul de nedelicată ca să sufere, ca să aibă dreptate şi ca să le pricinuiască astfel durerea de-a înfrunta propria lor compătimire.”
Marcel Proust – În căutarea timpului pierdut, vol. 3 – Guermantes
Principiul utilizării multiple
Nu, nu vă gândiţi la ideea de second-hand şi nici la vreo raţionalizare a consumului pe timp de criză 
Este vorba despre principiul utilizării multiple a unei singure acţiuni, despre care am citit în volumul 2 din În căutarea timpului pierdut şi care mi se pare extrem de actual şi foarte folosit în diferite forme.
“În dorinţa de a fi mereu agreabilă, ajunsese să practice o minciună caracteristică anumitor persoane utilitare. Existând de altminteri în stare embrionară la un număr foarte mare de oameni, acest soi de nesinceritate constă în a şti să nu te mulţumeşti să faci, graţie unui singur fapt, plăcere unei singure persoane. De pildă, dacă mătuşa Albertinei dorea ca nepoata ei s-o însoţească la un matineu puţin amuzant, Albertine, ducându-se la acel matineu, ar fi putut găsi suficient că acesta i-a adus profitul moral de a fi făcut plăcere mătuşii sale. Dar fiind întâmpinată politicos de amfitrioni, preferă să le spună că dorea de mult timp să-i vadă, încât alesese această ocazie şi ceruse îngăduirea mătuşii sale. Dar asta nu era de ajuns: dacă la acest matineu se afla una din prietenele Albertinei care încercase o mare supărare, Albertina îi spunea: “N-am vrut să te las singură, m-am gândit că ţi-ar face plăcere să fim împreună.” [...] În alte cazuri, scopul adevărat era atât de opus celui fictiv, încât dacă persoana pe care Albertine o înduioşa spunându-i un lucru ar fi aflat adevărul, plăcerea acestei persoane s-ar fi schimbat de îndată în mâhnirea cea mai adâncă.
Să amintim, printr-un exemplu luat dintr-o serie de fapte cu totul diferite, că ele sunt foarte frecvente în situaţiile cele mai felurite pe care ni le înfăţişează viaţa. Un soţ şi-a instalat amanta în oraşul său de garnizoană. Soţia lui, care a rămas la Paris, şi este, în parte, la curent cu adevărul, se mâhneşte foarte şi scrie soţului ei scrisori de gelozie. Amanta e obligată să petreacă o zi la Paris. Soţul nu poate rezista rugăminţilor ei de a o însoţi şi obţine o permisie de douăzeci şi patru de ore. Dar, cum e bun şi suferă la ideea că şi-ar mâhni soţia, se duce acasă şi-i spune, vărsând câteva lacrimi sincere că, înnebunit de scrisorile ei, a găsit mijlocul de a scăpa ca să alerge să o consoleze şi să o îmbrăţişeze. A găsit astfel mijlocul de a da, graţie unei singure călătorii, o dovadă de dragoste, în acelaşi timp amantei şi soţiei sale. Dar dacă aceasta din urmă ar afla motivul pentru care a venit la Paris, bucuria ei s-ar transforma fără îndoială în durere, afară de cazul în care faptul de a-l vedea pe ingrat n-ar face-o totuşi mai fericită decât o face el să sufere prin minciunile sale.
Domnul de Norpois era unul din aceia care mi s-a părut că practică cu mai multă logică sistemul scopurilor multiple.[...] Jucând pe două tablouri, făcând ceea ce se numeşte în culise contrapartidă, influenţa lui nu risca nimic, iar serviciile pe care le făcea nu constituiau o alinare, ci fructificarea unei părţi din creditul său. De altă parte, fiecare serviciu părând a fi făcut de două ori, îi sporea şi mai mult reputaţia de prieten serviabil cu eficacitate. Această duplicitate în însuşirea sa de om îndatoritor era, şi cu dezminţiri ca la orice făptură omenească, o latură însemnată a caracterului domnului de Norpois. La minister, se slujea ades de tata, care era destul de naiv, făcându-l să creadă că-l servea.”
Proust abordează tema aparent îngăduitor, fără a judeca sau a critica, echidistant, dar, ca în multe rânduri pe parcursul romanelor, insinuează printre rânduri, discret, cu ironie şi chiar umor, părerea proprie, condamnarea duplicităţii.
N-am nimic împotriva ideii de a împuşca doi iepuri dintr-un foc, doar şi asta e o vorbă de când…limba română Nu e deloc în neregulă să rezolvi mai multe chestiuni cu o singură acţiune, e chiar eficient şi de dorit, atâta timp cât implică sinceritate şi transparenţă sau măcar nu implică falsitate şi minciună.
Rândurile lui Proust sunt cât de poate de actuale şi m-au dus cu gândul la aproape tot ce caracterizează societatea astăzi, de la politică la practicile corporatiste de convingere a consumatorilor de produse şi servicii sau de spălare a creierilor pe plan extern şi intern, de la linguşeala şi falsitatea de-a dreptul abuzate, ca să nu zic “impuse”, în aceste medii, la cum devin acestea un mod de viaţă şi un fel de a fi.
Totuşi, unde se termină politeţea, comportamentul frumos, civilizat, demn şi începe disperarea de a plăcea, de a da bine, de a câştiga ceva prin astfel de mijloace, fie că e simpla apreciere, fie că e ceva material sau o siguranţă de orice fel?! Dar asta e altă poveste…deocamdată dilema: să râzi sau să plângi că duplicitatea şi falsitatea par să fie la ele acasă şi în zilele noastre, ba chiar instituţionalizată, studiată şi promovata oficial…
Iubiri şi multiple deveniri
“La vîrsta oarecum a dezamăgirilor de care se apropia Swann, cînd ştii să te mulţumeşti să fii îndrăgostit pentru plăcerea de a fi, fără a cere neapărat ca şi celălalt să te iubească, această apropiere a inimilor, chiar dacă nu mai este, ca în prima tinereţe, scopul către care tinde iubirea, rămîne totuşi legată de ea printr-o asociaţie de idei atît puternică încît poate deveni cauza iubirii, dacă apare înaintea ei. Odinioară visai să stăpîneşti inima femeii pe care o iubeai; mai tîrziu, simţămîntul că stăpîneşti inima unei femei poate fi de ajuns pentru a te face să te îndrăgosteşti de ea. Cum în iubire cauţi mai ales o plăcere subiectivă, la vîrsta cînd s-ar părea că trebuie să domine gustul pentru frumuseţea femeii, iubirea poate lua naştere – iubirea cea mai fizică – fără ca să fi avut la temelie o dorinţă prealabilă. La această epocă a vieţii noastre, ai trăit iubirea de mai multe ori; ea nu mai evoluează singură, după propriile-i legi necunoscute şi fatale, în faţa inimii noastre uimite si pasive. Îi venim în ajutor, o falsificăm prin memorie, prin sugestie. Recunoscînd unul din simptomele ei, ne amintim şi de altele, pe care le facem să renască. Deoarece posedăm melodia ei, în întregime gravată în noi, nu avem nevoie ca o femeie să ne spună cum sună începutul — plin de admiraţia pe care o inspiră frumuseţea — pentru ca să găsim de îndată urmarea. Şi dacă începe la mijloc, acolo unde inimile se apropie, unde cei doi îşi spun că nu vor mai exista decît unul pentru celălalt, sîntem îndeajuns de obişnuiţi cu acea muzică pentru a ne duce repede spre partenera noastră, spre a o întîlni tocmai la pasajul unde ne aşteaptă.”
“Examinîndu-şi boala cu tot atâta pătrundere ca şi cum şi-ar fi inoculat-o pentru a o studia, îşi spunea că, atunci cînd va fi vindecat, tot ce va face Odette îi va fi indiferent. Dar din adincul stării sale morbide el se temea, la drept vorbind, ca de moarte, de o asemenea vindecare, care, într-adevăr, ar fi fost moartea a tot ce era el în clipa de faţă.”
“Odinioară, gîndindu-se adesea cu groază că într-o zi nu va mai fi îndrăgostit de Odette, el îşi făgăduise să vegheze şi, de îndată ce va simţi că iubirea începe să-l părăsească, să se agate de ea, să o reţină. Dar iată că slăbirea iubirii sale coincidea simultan cu o slăbire a dorinţei de a rămîne îndrăgostit. Căci nu te poţi schimba, adică nu poţi deveni altcineva, continuînd totodată să asculţi de sentimentele aceluia care nu mai eşti.”
“Îi obosea gândul şi, trecîndu-şi mîna peste ochi, exclama: ,,Cum o vrea Dumnezeu!”, ca aceia care, după ce s-au înverşunat să cuprindă problema realităţii lumii exterioare sau a nemuririi sufletului, acordă creierului lor obosit destinderea unui act de credinţă.”
Marcel Proust – În cautarea timpului pierdut, vol.1 – Swann
În căutarea timpului pierdut se citeşte sau se reciteşte la o vârstă matură, când vedem altfel lucrurile, când vedem în rânduri punctul pe i pe care parcă l-am căutat întotdeauna, când putem simţi şi gusta cu adevărat lumea pe care o zugrăveşte Proust, o lume a senzaţiilor, în care ideile şi sentimentele se împletesc şi se explică unele pe altele.
Probabil nu voi scrie despre fiecare volum în parte, nu ştiu nici dacă voi povesti impresii atunci când voi termina toate volumele, dar, în mod cert, voi mai reda pasajele care mi se lipesc de suflet.
De fapt, Proust nu este o lectură, Proust este o stare…
Intotdeauna mi-am dorit sa ma fi nascut in alta epoca...nu am reusit inca sa ma decid in care...
