Tag Archives: Citate

Cain

Deşi mai am câteva cărţi de Saramago încă necitite, pe care cred că le las pe raft şi din dorinţa de a şti că, deşi scriitorul meu favorit nu mai este, oricând doresc, mă mai pot delecta cu pagini noi, n-am rezistat tentaţiei de a începe imediat ultimul roman al acestuia, Cain. A fost suficient ca, la răsfoire, să citesc prima pagină pentru ca apoi să n-o mai las din mână, dar acestei prime pagini îi voi dedica o postare specială.

După ce Cain şi-a omorât fratele, Dumnezeu i se înfăţişează şi, pentru că-şi recunoaşte partea de participare indirectă la crimă, prin provocarea lui Cain, îl pedepseşte pe acesta la pribegie veşnică. Cain călătoreşte în lume şi chiar în timp şi este martor la momente celebre din Vechiul Testament, prilej cu care autorul interpretează legendele şi elucidează misterele pe care creştinul de rând nu are voie să le cerceteze.

Sentimentul unui sfârşit

După Privind în soare, care mi-a plăcut, dar m-a lăsat cu senzaţia că Julian Barnes poate mai mult de-atât, după Cafe au lait, care nu m-a încântat cine ştie ce, a venit rândul romanului Sentimentul unui sfârşit şi acum pot spune fără nicio îndoială: îmi place Julian Barnes, iar această carte mi-a satisfăcut nevoia de analiză, de despicat firul în patru, dar mi-a atins şi sufletul.

Tony Webster este deja bunic, divorţat, dar în relaţii bune cu fosta soţie, păstrând legătura cu copiii într-o manieră modernă, dar nu tocmai satisfăcătoare, prin telefon şi email, şi se află, cumva, la momentul analizelor, la momentul concluziilor.

Înainte de lectură, citisem despre această carte, pe mai multe site-uri, că ar fi o carte a remuşcărilor. Într-adevăr, Tony, revăzându-şi o parte din viaţă, nişte momente cheie rămase nelămurite de-a lungul timpului, porneşte de la remuşcări şi trece printr-un proces de împăcare cu sine.

Extazul şi disperarea – doar cuvinte citite în cărţi?!

Citind Sentimentul unui sfârşit de Julian Barnes, despre care urmează să povestesc curând, m-am tot întrebat dacă, pentru toţi, vine vremea când, la întrebările despre vieţile noastre, vom răspunde cu remuşcări şi păreri de rău…mă mai întreb şi când vine vremea aceea…mai devreme sau mai târziu? Vine cu adevărat atunci când e prea târziu să mai schimbi ceva?

Facem alegeri sau lăsăm viaţa să se întâmple (o alegere şi asta), trăim într-un fel şi credem (ne autoconvingem?!) că aşa ne-am dorit să trăim, că prezentul este o îndeplinire a dorinţelor trecutului, dar vin momentele când tragem linie şi, poate, vom fi nevoiţi să ne privim în ochi propria comoditate, limitările pe care singuri ni le-am creat şi să simţim acel “sentiment aflat între milă de sine şi ură de sine”, cum defineşte Barnes, remuşcarea.

Reciclarea…culturală

Când am povestit despre societatea de consum în viziunea lui Jean Baudrillard, am încercat să punctez cât de cât ideile principale din Societatea de consum. Mituri şi structuri, dar, aşa cum am promis, revin la această carte pentru a reda consideraţii ale autorului pe anumite teme.

De această dată, pe tema culturii în societatea de consum. Baudrillard aprecia, în 1970 când a publicat cartea, că societatea de consum are ca şi efect (chiar intenţionat) un regres în domeniul cultural, o deculturalizare.

Societatea de consum

“Există azi, pretutindeni în jurul nostru, dovezi incredibile ale consumului şi abundenţei, rezultate din multiplicarea obiectelor, a serviciilor, a bunurilor materiale, şi care reprezintă o mutaţie fundamentală în ecologia speciei umane. La drept vorbind, oamenii care duc o viaţă opulentă nu mai sunt înconjuraţi, ca până acum, de alţi oameni, ci de OBIECTE. [...] Tot aşa cum copilul-lup devine lup dacă-şi duce viaţa în pădure, şi noi devenim încetul cu încetul funcţionali aidoma obiectelor din preajma noastră.”

Aşa cum povesteam în postarea despre căutarea fericirii, Baudrillard face, în cartea Societatea de consum. Mituri şi structuri” o analiză detaliată şi profundă a resorturilor consumului, a transformării omului din subiect în obiect şi a pârghiilor psiho-sociale care permit această transformare.

Căutarea fericirii şi “obligaţia” plăcerii

Căutarea fericirii, cândva un drept de care să beneficieze toţi oamenii, cel puţin în teorie, a devenit, pe nesimţite, în ultima jumătate de secol un fel de obligaţie. Mai mult, fericirea nu mai este atât o chestiune personală, cât una “impusă”.

Ni se spune constant de ce avem nevoie pentru a fi fericiţi, ni se bagă pe gât modele de fericire şi, ferească sfântu’, să nu ne încadrăm în ele, să nu ne înregimentăm în asidua şi continua căutare a fericirii, dar nu oriunde şi nu oricum, ci în direcţiile trasate de societate…de societatea de consum.

Raportul lui Brodeck

“Omul e un animal care o ia mereu de la capăt. Dar ce reîncepe el fără încetare? Erorile lui sau construcţia eşafodajelor sale fragile, care ajung uneori să-l înalţe la două degete de cer?”

Deşi la început, Raportul lui Brodeck pare un apel la aducere aminte, la rememorare pentru înţelegere şi disculpare, concluzia ar fi că singura soluţie pentru supravieţuire este uitarea. Trebuie să uităm ca să mergem mai departe, dar, odată cu uitarea, moare ceva în noi. Orice se cere uitat se şterge împreună cu o parte din noi şi, cu fiecare uitare, murim câte puţin.

Şi totuşi, nu putem uita ceva ce nu înţelegem, nu uităm înainte de a ne defini o poziţie faţă de ce supunem uitării. Primele rânduri ale romanului, pe care le-am redat mai demult, sunt o disculpare ce precede analiza, înţelegerea, o disculpare cumva falsă, pentru că personajul este sufocat de memorie şi trebuie să revadă întâmplările pentru a se elibera de ele.

Despre oboseală, frică şi curaj

“În mod voluntar sau involuntar, din proprie opţiune sau de nevoie, majoritatea oamenilor de astăzi duc o viaţă ce-i epuizează nervos şi sunt întruna prea obosiţi spre a mai putea simţi bucurie.”

“În cele mai avansate părţi ale lumii moderne, însă, oboseala fizică s-a diminuat considerabil prin ameliorarea condiţiilor de muncă. În prezent, genul cel mai grav de oboseală în comunităţile avansate este oboseala nervoasă. Aceasta, în mod straniu, este cea mai pronunţată la oamenii înstăriţi şi tinde a fi mult mai atenuată la salariaţi decât la oamenii de afaceri şi la intelectuali.

Fascinaţia imposibilului

De ce aceasta atractie aproape maladiva spre ceea ce nu putem avea?

De ce suntem tentati sa iubim oameni care nu au aceleasi sentimente sau care, din varii motive, nu pot fi alaturi de noi?

Aşa mă întrebam acum vreo doi ani când scriam despre fascinaţia provocării…încă nu am găsit un răspuns, doar am găsit din ce în ce mai multe persoane fascinate de imposibil.

După părerea lui Proust, imposibilul este un ingredient necesar pentru stârnirea unei pasiuni…Încă mai rumeg la idee…

Pe când eram o operă de artă

Am citit romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt dintr-o suflare…o carte care se citeşte uşor, dar care ascunde şi oareşce fineţuri.

Dacă atunci când am citit Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri, mi s-a părut că Schmitt a căutat nu doar să ofere o lectură cât se poate de abordabilă, dar şi să nu supere pe nimeni, cu Pe când eram o operă de artă reuşeşte cu siguranţă să nu fie la fel de confortabil, înfierând aparenţa şi vremurile acestea ahtiate după poleială, după nume sonore şi modele fără fond.

Tazio s-a decis să-şi pună capăt zilelor. Deşi cândva un copil fericit, odată cu adolescenţa, devine ursuz şi nemulţumit, nu-şi găseşte locul niciunde, pentru că, aflat în compania continuă a celor doi fraţi gemeni mai mari, nişte frumuseţi adulate de toată suflarea, este din ce în ce mai complexat şi mai apăsat de comparaţia cu aceştia.