Tag Archives: Cărţi de dragoste

Marina

Acum câteva luni, la interviul de la Bookaholic, am fost întrebată dacă-mi mai permit luxul unei nopţi albe cu cartea în braţe…cu părere de rău, a trebuit să admit că nu, deşi mi-aş dori foarte mult…Dorinţa mi-a fost îndeplinită

Am început Marina pe la 11 jumate seara şi am adormit numai după ce-am terminat-o. La fiecare capitol îmi spuneam “îl termin pe ăsta, o închid şi dorm!”…N-a fost chip, romanul lui Zafón m-a captivat complet.

E drept că, atunci când auzeam cel mai mic zgomot, îmi sărea inima din piept şi marionetele lui Zafón deveneau din ce în ce mai reale Cartea are oareşce pagini mai horror, ceea ce pentru mine nu e tocmai recomandat…Ca o paranteză, tre’ să spun că nici filme de groază nu văd pentru că, de câte ori am încercat, am păţit ca fluturele cu lumânarea: nu puteam rezista să nu văd până la capăt, după care, multă vreme imaginile mă bântuiau şi aveau un impact destul de intens…

Pe când eram o operă de artă

Am citit romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt dintr-o suflare…o carte care se citeşte uşor, dar care ascunde şi oareşce fineţuri.

Dacă atunci când am citit Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri, mi s-a părut că Schmitt a căutat nu doar să ofere o lectură cât se poate de abordabilă, dar şi să nu supere pe nimeni, cu Pe când eram o operă de artă reuşeşte cu siguranţă să nu fie la fel de confortabil, înfierând aparenţa şi vremurile acestea ahtiate după poleială, după nume sonore şi modele fără fond.

Tazio s-a decis să-şi pună capăt zilelor. Deşi cândva un copil fericit, odată cu adolescenţa, devine ursuz şi nemulţumit, nu-şi găseşte locul niciunde, pentru că, aflat în compania continuă a celor doi fraţi gemeni mai mari, nişte frumuseţi adulate de toată suflarea, este din ce în ce mai complexat şi mai apăsat de comparaţia cu aceştia.

O dragoste

După această primă întâlnire cu Dino Buzzati pot spune cu certitudine că vreau să citesc şi alte cărţi scrise de el.

Povestea din O dragoste nu m-a impresionat în mod deosebit, dar stilul lui Buzzati, da. Pătrunde în toate cotloanele fiinţei umane şi nu omite niciun detaliu din acelea care, numai privite din perspectivă strict personală, sunt extrem de importante.

Antonio Dorigo, un arhitect la vreo 50 de ani, un burghez din clasa de mijloc, fără succes la femei şi client fidel al caselor de toleranţă, se îndrăgosteşte de Laide, o prostituată de 20 de ani, care-şi păstrează tot timpul o aură de mister, un arsenal de contradicţii în viaţa ei şi o indiferenţă extrem de dureroasă, dar şi foarte atrăgătoare, subjugantă, pentru Antonio.

Iubitul nefericit

Povestiri, povestiri, povestiri…recunosc că nu am fost foarte atrasă de povestiri de-a lungul timpului, doar de câţiva ani au început să-mi placă şi să apreciez talentul celor care reuşesc să dezvolte ideile şi să redea esenţa în poveşti scurte.

După iubirile eterne ale lui Makine, în povestiri elegante şi subtile, după povestirile lui Schmitt, ceva mai siropoase, dar şi surprinzătoare, era momentul pentru luciditatea lui Moravia.

Iubitul nefericit este o colecţie de şapte povestiri, în care Alberto Moravia doveşte că, pe lângă un foarte fin analist al sufletului, este şi un adevărat povestitor, cu imaginaţie bogată, pe care nu am regăsit-o foarte mult în lecturile anterioare, unde analiza detaliată şi complexă la care-şi supunea personajele nu lăsa loc de dezvoltări foarte ample ale subiectelor.

Cartea scurtelor iubiri eterne

Un omagiu adus vieţii şi iubirii…cam aşa am simţit eu cartea lui Andrei Makine.

Nu sunt multe de spus, este o colecţie de povestiri scurte, trăiri trecătoare, dar încărcate de emoţii autentice, acele emoţii care, de cele mai multe ori, scapă memoriei şi cărora nu le dăm importanţa cuvenită.

Pasajul pe care l-am transcris zilele trecute aici reprezintă, de fapt, esenţa cărţii. Deşi împrejurările, decorurile descrise sunt departe de a sugera frumuseţe şi iubire, toate momentele asupra cărora se opreşte pentru a le povesti depăşesc realitatea înconjurătoare, purtând personajele şi cititorul în altă lume.

La fiecare lectură, am fost impresionată de felul în care Makine zugrăveşte decorul, ca să zic aşa, de imaginile pe care le creează, uneori cu doar câteva cuvinte, dar întotdeauna astfel alese încât nu pot decât să urmăresc filmul care se desfăşoară în faţa ochilor, admirând uneori câte un cadru care, mie cel puţin, îmi dă senzaţia că timpul se opreşte în loc.

Cei doi prieteni

Citind Povestea manuscrisului din valiză, scrisă de Gabriela Lungu ca şi introducere a volumului Cei doi prieteni, am aflat că Moravia avea obiceiul de a-şi arde toate manuscrisele. Operele, odată publicate, erau pentru el opere încheiate, după cum mărturiseşte criticul de film Sebastian Schadhauser, care-l vizita frecvent şi fusese martorul multor astfel de “incendii” literare.

M-a surprins acest detaliu, cu atât mai mult cu cât, din Amorul conjugal şi din Eu şi el (atât cât îmi amintesc, pentru că am citit-o de mult), transpare o preocupare aproape obsesivă a lui Moravia pentru opera perfectă şi, din acest motiv, m-aş fi aşteptat să fie genul de scriitor care-şi revede scrierile pentru a le analiza şi reanaliza.

Amănuntul este important în contextul cărţii Cei doi prieteni, pentru că volumul se bazează pe un manuscris găsit după moartea autorului, manuscris de care acesta a uitat şi care a scăpat, absolut întâmplător, de flăcări, pentru  a fi descoperit după mai bine de 40 de ani, studiat, editat şi tipărit în 2007, la 17 ani de la decesul lui Alberto Moravia.

Obsesia perenităţii şi paradisurile de-o clipă

“Greşeala noastră fatală este de-a căuta paradisuri perene. Plăceri care nu se uzează, legături permanente, mângâieri cu vitalitate de liane: arborele piere, dar împletiturile lor continuă să înverzească.

Această obsesie a duratei ne face să ratăm atâtea paradisuri fugitive, singurele de care ne putem apropia în trecerea noastră fulgerătoare de muritori.

Minunile lor se ivesc din locuri adesea atât de umile şi efemere, încât refuzăm să întârziem asupra lor. Preferăm să ne construim visele din blocurile de granit ale deceniilor.”

Fericirea inconştientă

“Am spus că acea perioadă din viaţa mea era dură, dar probabil cea mai fericită din câte trăisem până atunci. Trebuie să adaug că această fericire era, din păcate, aşa cum se întâmplă de altfel deseori, cu totul inconştientă. În realitate mă consideram cât se poate de nefericit. Acum însă, după câtva timp, pot să spun că greşeam şi pot şi să definesc această fericire pe care ulterior n-am mai găsit-o niciodată.

Fericirea consta în a mă afla, din cauza dificultăţilor cu care aveam de luptat, mereu în contact cu mine însumi, apropiat de mine însumi, cum sunt apropiaţi între ei soldaţii într-o bătălie. Nu există numai o solidaritate între persoane diferite, există şi o solidaritate cu tine însuţi, ei bine în zilele acelea eu eram solidar cu mine însumi. Eram apropiat de mine însumi sau pe partea mea esenţială şi cea mai intimă, acea parte de care norocul, bunăstarea şi în general uşurinţa ne desprind până la a ne face să o pierdem cu totul din vedere.

Singurătatea numerelor prime

Stau de ceva timp în faţa “foii” albe a calculatorului, întrebându-mă ce să vă povestesc despre această carte…Îmi vine să scriu doar: o bijuterie de carte! Nu dintre acelea pe care le-aş citi şi reciti, ci din acelea pe care le-am devorat la prima citire şi care, în felul lor, m-au devorat şi ele pe mine.

Am citit prima dată despre ea la Dragoş şi am trecut-o pe listă…i-a venit rândul de-abia acum şi mi-am amintit de ceea ce spunea Andrei Pleşu în Cărţile care ne-au făcut oameni: “nu trebuie neglijate întâlnirile fortuite, comerţul cu ce-ţi pică, pe nepregătite, în mână, lectura propusă de “soartă” şi, uneori, purtătoare de soartă.” Nu ştiu dacă în alt moment aş fi trăit lectura ca acum, nici măcar nu ştiu dacă o pot numi adusă de soartă, dar aşa am simţit-o.

Mattia şi Alice se cunosc în adolescenţă, purtători ai unor trecuturi dificile, ce lasă urme adânci, şi fiecare se recunoaşte pe sine în celălalt. Frânturi de poveste, frânturi de adevăruri şi momente tulburătoare care doar răscolesc, generează întrebări şi dorinţe, toate astea făcând parte dintr-o comunicare dincolo de realitate, dar imposibil de adus în planul realităţii.

Paradoxul iubirii

Şi cu aceste paragrafe, în final, Pascal Bruckner s-a salvat în ochii mei, ca să zic aşa. Spun asta întrucât, citind cartea, am avut impresia unei scindări foarte clare în două părţi: una care mi-a plăcut foarte mult şi mi-a arătat un Bruckner genial şi o alta care mi s-a părut a fi în plus, încărcată de opiniile autorului în materie de religie şi chiar de politică.