Tag Archives: Cărţi 2011

Fascinaţia imposibilului

De ce aceasta atractie aproape maladiva spre ceea ce nu putem avea?

De ce suntem tentati sa iubim oameni care nu au aceleasi sentimente sau care, din varii motive, nu pot fi alaturi de noi?

Aşa mă întrebam acum vreo doi ani când scriam despre fascinaţia provocării…încă nu am găsit un răspuns, doar am găsit din ce în ce mai multe persoane fascinate de imposibil.

După părerea lui Proust, imposibilul este un ingredient necesar pentru stârnirea unei pasiuni…Încă mai rumeg la idee…

Stările naturii şi ale noastre…

Sâmbătă îngheţată, cu soare anemic, zic eu care am luat temperatura doar pe fereastră, neîndrăznind încă să văd cum e afară…şi mi-am amintit de o duminică a lui Proust…o duminică în care percepe schimbarea naturii ca pe o transformare proprie…

Nu pot să-l contrazic de vreme ce zăpada şi frigul mă îndeamnă la hiberbare…

Decalog

Când am povestit despre Viaţa pe un peron de Octavian Paler, am “sărit” peste decalog…Erau multe, prea multe paragrafe pe care voiam să le transcriu şi m-am gândit că poruncile geniale merită consemnate separat

“Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte.

Dragostea pentru o fiinţă este dragostea pentru altceva sau invers?

Citind în O dragoste de Dino Buzzati despre cum totul în jur se însufleţeşte şi are altă culoare, alt aer atunci când eşti îndrăgostit, mi-am amintit de rândurile lui Marcel Proust, care spunea că, mai degrabă, atunci când ne îndrăgostim, proiectăm asupra unei persoane ceea ce există deja în noi şi se hrăneşte, temporar, în lipsa cuiva căruia să-i închinăm sentimentele, cu stările pe care ni le dă, de exemplu, natura, că îmbogăţim persoana şi propriile noastre sentimente cu elemente exterioare.

Mcdonaldizarea societăţii

În Globalizarea nimicului, George Ritzer s-a referit adesea la “cultura mcdonald’s”, iar referirile m-au făcut curioasă să citesc Mcdonaldizarea societăţii.

Cartea este o analiză lucidă, la sânge aş spune, a ceea ce raţionalizarea a generat în societate şi, pornind de la modelul McDonald’s, Ritzer arată cum, dincolo de industria fast-food, acest model a fost preluat în aproape toate ramurile societăţii, ajungând până la învăţământ şi medicină şi chiar naştere şi moarte.

M-a frapat exemplul lecturii, care devine din ce în ce mai otpimizată. Că au apărut audiobooks şi putem asculta cărţi în timp ce mergem sau facem altceva nu mi s-a părut o variantă foarte îndepărtată de cititul unei cărţi, atâta timp cât rândurile doar ajung la noi altfel, dar am rămas cu gua căscată aflând că noua optimizare presupune înregistrarea pe bandă în versiune prescurtată. “A trecut vremea când “se pierdea timpul” ascultând părţile “nesemnificative” ale romanului.”

Şi a fost 2011…

Continuând în tradiţia de acum un an, m-am gândit să fac un bilanţ şi al acestui an.

Nu prea reuşesc să izolez anul 2011 ca să-l văd ca pe un an distinct şi să scriu despre el…nu ştiu de ce…

Pentru unii dintre apropiaţii mei, 2011 a fost un an de schimbări majore şi radicale…pentru mine, schimbări, să zicem, previzibile şi normale, în cursul firesc al vieţii. Dar da, dacă ar trebui să caracterizez cumva anul care se termină, a fost un an al schimbărilor.

Complexul lui Portnoy

Hm…După Pata umană şi Nemesis care mi-au plăcut foarte mult, Complexul lui Portnoy nu m-a mişcat deloc, dar deloc…

Povestea lui Alexander Portnoy, un tânăr evreu chinuit psihic atât de originea sa, cât şi de familia exasperantă, este relatată la persoana I, de pe canapeaua psihiatrului.

Familia Portnoy prinde viaţă în faţa ochilor cititorului, la fel de agasantă cum o resimte povestitorul, personajele sunt foarte bine create de Roth, dar ceva lipseşte…interesul meu pentru temele abordate…de fapt, nu pentru teme, pentru că problema identităţii, frustrările generate de familie, obsesii erotice şi refugiul în acestea, sunt teme despre care-mi place să citesc. Mai degrabă modul în care a înţeles autorul să le redea nu m-a atras.

Cele mai bune cărţi…

“Cartea îl fascinează sau, mai degrabă, îi dă un altfel de sentiment de siguranţă.

De fapt, nu-i spune nimic nou şi ăsta este unul motivele pentru care-l atrage. Spune exact ceea ce ar spune şi el, dacă şi-ar putea face ordine prin gândurile răvăşite.

Este rodul unei inteligenţe asemănătoare cu a lui însuşi, dar cu mult mai puternică, mai sistematică şi mai puţin stăpânită de frică.

Viaţa pe un peron

Mi se pare foarte greu să scriu despre Viaţa pe un peron ca un tot, îmi vine mai degrabă să iau fiecare idee care mi-a atras atenţia şi s-o disec până scot sufletul din ea, aşa cum am avut eu impresia că a făcut cartea cu mine.

Poate că pornirea asta un pic sadică de a o stoarce până la ultima picătură vine din micile revolte pe care le-am simţit în timpul lecturii…ca atunci când vine cineva în care ai încredere şi-ţi spune că eşti într-un anume fel şi tu negi vehement, după care te gândeşti, simţi că ideea efectiv te muşcă, pentru că undeva, în adâncuri, simţi că e ceva adevăr acolo.

Trebuie să spun că Viaţa pe un peron are efectul unor muşcături destul de adânci, pe care uneori le pansează şi le vindecă, alteori le pune puţină sare şi te învaţă că nu trebuie să te doară, trebuie să te înveţi să trăieşti cu ele.

Foc pe gheaţă

“În schimb, eu n-aş putea proceda altfel. Mă aprind şi pe urmă tot eu pun flacăra pe un bloc de gheaţă.

Pentru că astea au fost pasiunile mele, flăcări pe un bloc de gheaţă, încercări disperate de a ieşi din imobilitate, din cleştele ezitărilor.

E un lucru destul de cunoscut că timizii sunt uneori mai curajoşi decât curajoşii. Ei au îndrăzneli de care un om normal nu e în stare.

După cum nehotărâţii sunt capabili de pasiuni nebuneşti.