Category Archives: Teatru

Ce ne spunem când nu ne vorbim

Dintre cele trei piese regizate de către Chris Simion pe care le-am văzut, aceasta este singura de care m-am simţit dezamăgită. Te iubesc! Te iubesc? am văzut-o demult, mi-a plăcut cel mai mult şi intenţionez s-o revăd, iar despre Dragostea durează trei ani am scris aici.

Cum însă nu există numai alb şi negru şi, de cele mai multe ori, chiar şi atunci când nu sunt încântată de ceva, nu pot să nu remarc şi părţile bune, am impresii oarecum contradictorii şi aşa am să le şi povestesc

Un lucru e clar: piesa m-a destins teribil şi am râs copios! Suficient, am putea spune, şi totuşi nu…Atribui meritul amuzamentului în mod special actorilor, care au fost extraordinari, în cele câteva roluri succesive pe care le-a avut fiecare.

Distribuţia a fost aceeaşi cu cea din Dragostea durează trei ani (puţin diferită de varianta în care am văzut eu piesa, cea cu Adriana Trandafir, nu pe cea cu Ilinca Goia), Cristi Iacob a fost demenţial, ca întotdeauna, Vitalie Bichir, mucalit, calm, a creat contraponderea perfectă, iar Ilinca Goia şi Gabriela Iacob au fost, de-asemenea, la înălţime.

PINA

De duminică până acum, m-am tot gândit dacă şi ce să scriu despre PINA, iar senzaţia comiterii unui sacrilegiu nu m-a părăsit. Ce aş putea spune, în calitate de profan în ale dansului modern, de amator în ale dansului în general şi de admirator dintotdeauna al teatrului, despre PINA, altceva decât, probabil, nişte clişee?!

Un festin de dans, muzică, teatru, culoare, trăire, reverie…aceasta a fost percepţia mea pe toată durata spectacolului. Este adevărat, e film 3D şi intră în categoria filmelor, dar eu nu-l pot vedea decât ca pe un adevărat spectacol. Tehnologia 3D are meritul de a ne face să simţim toate momentele de dans petrecându-se pe o scena în faţa noastră, live…chiar şi cele în aer liber.

9 grade la Paris

Am ales piesa pentru că avea “Paris” în denumire. Nu ştiam nimic despre ea…am găsit bilete în cadrul UndercloudFest şi am trăit o oră extraordinară în La Muse – Teatrul de pe Lipscani 53.

Este o combinaţie de teatru şi film, prima de acest gen pe care am văzut-o până acum, şi ideea mi se pare absolut genială. E structurată pe două planuri, strâns legate între ele, filmul reprezentând acţiunea, iar partea de teatru reprezentând gândurile şi ceea ce aude personajul.

Piesa, ca şi povestea, se desfăşoară pe parcursul unei singure ore…o oră esenţială din viaţa unei femei care se pregăteşte să-şi părăsească soţul şi copilul pentru a pleca definitiv la Paris. Momente comice, momente triste, realism înţepător şi se pare că ar fi după un caz real.

Dragostea durează trei ani

Acum vreo doi ani, am văzut piesa de teatru adaptată după acest roman de către Chris Simion, cu Cristi Iacob şi Adriana Trandafir în rolurile principale, şi mi-a plăcut foarte mult, m-a surprins prin idei şi replici, iar jocul lui Cristi Iacob a fost de-a dreptul fantastic. Cred că apreciez şi mai mult retroactiv punerea în scenă acum, când am citit romanul Dragostea durează trei ani, una din părţile trilogiei lui Frederic Beigbeder, găsind că da, scrierea s-a pretat foarte bine transpunerii ei într-o piesă de teatru, fiind mai bine pusă în valoare decât prin citirea cărţii.

Gigolo în timpul liber

       Cred că gustarea piesei depinde însă foarte mult de dispoziţie, aşa încât o recomand în special celor interesaţi de aceste teme, dar, indiferent de stare şi de preocupări, este imposibil să nu o adoraţi pe Diana Lupescu făcând un joc excepţional. Nu mă gândesc decât că vreau să o revăd cât de curând în altă piesă

Straini in noapte

O seara absolut deconectanta cu “Straini in noapte”… Pentru doua ore, am fost complet desprinsa de realitatea de zi cu zi

Cei doi straini in noapte au fost Emilia Popescu si Florin Piersic, in regia lui Radu Beligan. Piesa  avand titlul original “Les montagnes russes” apartine dramaturgului francez Eric Assous si a fost jucata acum cativa ani la Paris de catre Alain Delon si Astrid Veillon.

N-am idee cum o fi jucat Alain Delon, dar Florin Piersic a fost exceptional si spun asta fara nici un fel de subiectivism, pentru ca nu a fost vreodata printre actorii mei preferati. Nici Emilia Popescu nu se lasa mai prejos interpretand un personaj care, pe parcusul piesei, are mai multe identitati presupunand roluri diferite, si fiind mai mult decat credibila de fiecare data. Uneori eram atat de captivata de jocul lor, incat parca uitam sa urmaresc piesa

Povestea pare simpla si comuna, la inceput, dupa care ia un curs din ce in ce mai nebanuit. Piesa, formata din dialogul si jocul celor doi, o comedie cu rasturnari de situatie succesive, ataca mai multe teme, de la psihologia masculina la varste inaintate (criza barbatului dupa 50 de ani, ca s-o spunem mai clar), la diverse tipologii feminine, la amintiri din tinerete si  ajunge pana la copilarie…spre un final pe cat de surprinzator, pe atat de sensibil…Este imposibil sa nu regasesti viata, asa cum este ea, in plimbarea prin posibilele realitati care se succed pe scena.

Nu vreau sa divulg nimic din poveste si ii sfatuiesc pe cei care vor s-o vada, sa nu citeasca despre subiect inainte…este esential sentimentul de montagne russes pe care il ai…

A fost ultima reprezentatie din aceasta stagiune, dar probabil se va relua in toamna si trebuie vazuta! In mod cert, eu am sa pandesc bilete sa o revad

O noapte putin cam prea furtunoasa

Azi a fost ultima reprezentatie la O noapte furtunoasa in regia lui Gelu Colceag, cu Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Doru Ana, George Ivascu, Ioan Gyuri Pascu, Ioana Calota si Raluca Petra. M-a luat prin surprindere abordarea moderna a piesei care, evident, cu exceptia textului, nu avea mai nimic din Caragiale…

Fara decoruri, fara costume, cel putin la inceputul spectacolului am avut impresia ca am nimerit gresit, cu atat mai mult cu cat, pe fundal, se auzea o melodie a lu’ Gabi Lunca…

Putin cate putin m-am obisnuit si am gustat piesa in aceasta forma, in primul rand datorita actorilor. Maia a fost geniala in rolul Vetei, iar George Ivascu m-a lasat fara cuvinte jucandu-l pe Chiriac, momentele de “tandrete” dintre cei doi fiind acompaniate tot de…Gabi Lunca Tot la capitolul muzical, spectacolul include si momente de hip-hop in intepretarea lui Gyuri Pascu Maniera in care a fost pusa in scena face ca piesa in sine sa fie mai putin importanta, in schimb iti da ocazia sa urmaresti foarte atent jocul fiecarui personaj.

Singurele reprosuri pe care le aduc reprezentatiei sunt un Spiridon de-a dreptul agasant si “sonorizarea”, ca sa zic asa, putin obositoare datorita momentelor in care actorii mai mult tipau decat interpretau.

Desi nu sunt tocmai adepta remake-urilor in stil modern ale pieselor clasice, mi-a placut si mi-a starnit constant curiozitatea de a vedea ce mai urmeaza, ce mai fac actorii, altceva decat textul si povestea deja stiute…

Raman totusi cu nostalgia piesei in varianta originala si cu dorinta de a o revedea curand.

Blocati…in dormitor

Ma asteptam ca titlul piesei sa aiba doar intelesul de “blocati” la figurat si, cand colo, cele patru personaje sunt blocate si la propriu…Mai exact un instalator si un hot se trezesc in situatia inedita de a fi “blocati” in dormitorul unui cuplu care, in incercarea de a-si resuscita relatia, recurge la a-si pune in practica fanteziile sexuale, fantezii care insa implica si alte persoane aflate mai mult sau mai putin intamplator in dormitorul acestora

Piesa in sine, destul de scurta de altfel, nu pot spune ca m-a impresionat, dar jocul actorilor (Emil Hossu, Luminiţa Erga, Valentin Teodosiu şi Dan Tudor) a facut tot spectacolul…

Prezentarea piesei ca si “comedia anului 2001 la Buenos Aires” creeaza expectatii prea mari, dar, daca aveti chef de o comedie placuta la finalul careia sa traiti senzatia ca de fapt raspunsurile cele mai pertinente sunt cele mai simple si deja cunoscute, mergeti la “Blocati…in dormitor”…iar Valentin Teodosiu imbracat in femeie chiar merita