Căutarea fericirii şi “obligaţia” plăcerii

Iată o poveste: “Era odată un Om care trăia în ţinutul Rarităţii. După multe aventuri şi o lungă călătorie prin Ştiinţa Economică, s-a întâlnit cu Societatea de Abundenţă. S-au căsătorit şi au avut o mulţime de nevoi.” “Frumuseţea lui Homo oeconomicus, spunea A.N. Whitehead, consta în aceea că ştiam exact ce caută.” Această fosilă umană a Vârstei de Aur, născută în era modernă din fericita împreunare a Naturii Omeneşti cu Drepturile Omului, este dotată cu un puternic principiu de raţionalitate formală care conduce la:
1. căutarea fără nici o ezitare a propriei fericiri;
2. preferinţa pentru obiectele care-i vor oferi maximum de satisfacţie.

Orice discurs, profan sau savant, asupra consumului se articulează pe această secvenţă mitologică de basm: un Om “dotat” cu nevoi care-l “poartă” către obiecte ce-i “oferă” satisfacţie. Cum omul cu pricina nu este niciodată pe deplin satisfăcut (ceea ce, de altfel, i se şi reproşează), povestea se repetă la nesfârşit.

Una dintre cele mai bune dovezi că plăcerea nu este principiul şi finalitatea consumului o constituie astăzi constrângerea instituţionalizată la plăcere la care este supus consumatorul: nu este vorba de un drept sau despre o poftă, ci despre o datorie cetăţenească.

[...]omul consumator se consideră un fel de supus-plăcerii, o întreprindere de plăcere şi satisfacţie. Este vorba despre principiul de maximizare a existenţei prin multiplicarea contactelor, a relaţiilor, prin folosirea intensivă a semnelor, a obiectelor, prin exploatarea sistematică a tuturor virtualităţilor plăcerii.

Pentru cetăţeanul modern, consumatorul, nu se pune problema să se priveze de această constrângere la fericire şi plăcere, echivalentul, în noua etică, al constrângerii tradiţionale la muncă şi producţie. Omul modern îşi dedică tot mai puţin timp producţiei prin muncă şi din ce în ce mai mult producerii şi reinventării neîncetate a propriilor sale nevoi şi bunăstări. Trebuie să vegheze la mobilizarea constantă a tuturor virtualităţilor, a tuturor capacităţilor sale de consum. Dacă uită, i se va reaminti amabil şi prompt că nu are dreptul să nu fie fericit. Nu este, aşadar, adevărat faptul că ar fi pasiv: el desfăşoară, trebuie să desfăşoare o activitate continuă. Dacă nu, riscă să se mulţumească cu ce are şi să devină asocial.

De aici vine şi apariţia unei curiozităţi universale (concept care ar trebui explorat) în materie de bucătărie, de cultură, de ştiinţă, de religie, de sexualitate etc. Trebuie să încerci totul, deoarece omul consumului este bântuit de teama de a “rata” ceva, vreo plăcere, oricare ar fi ea. Nu se ştie niciodată dacă o anumită experienţă (Crăciunul în Insulele Canare, anghila cu whisky, muzeul Prado, LSD-ul, dragostea în stil japonez) nu va scoate din tine o “senzaţie”. Nu mai vorbim aici despre dorinţă, nici măcar despre “gustul” sau înclinaţia specifică aflate în joc, ci despre o curiozitate generalizată activată de o obsesie difuză – este “fun morality” sau imperativul amuzamentului, al exploatării până la ultima picătură a posibilităţilor de a vibra, de a te bucura, de a fi răsplătit.