În căutarea fericirii

Fericirea ne pare ceva atât de abstract, iar noi o considerăm, de cele mai multe ori, legată de ceva anume, îi condiţionăm eventualitatea de anumite stricte dorinţe împlinite…ce fericit aş fi dacă…şi dacă, şi dacă…

Ei bine, lucrurile nu stau deloc aşa, iar Betrand Russel ne arată că fericirea este o stare mai uşor de atins decât credem şi care depinde în mare măsură de noi, nu doar de evenimente exterioare, aşa cum suntem tentaţi să credem.

În căutarea fericirii este structurată în două părţi: Cauzele nefericirii şi Cauzele fericirii, în fiecare din ele fiind analizate punctual cele mai relevante motive de nefericire şi ceea ce ar trebui să ne ajute să fim mai fericiţi.

Oboseala, plictisul, invidia, mania persectuţiei, frica de opinia publică sunt o parte din cauzele nefericirii pe care le purtăm după noi constant şi pe care, de regulă, nicio întâmplare externă pozitivă, oricât de fericită ar fi ea, nu va reuşi să le schimbe în aşa fel încât să dobândim fericirea ca şi stare constantă, aşa încât suntem singurii care le putem controla în noi înşine.

“Orice nefericire, spune Russel, rezultă dintr-un fel de dezintegrare sau lipsă de integrare: dezintegrare poate exista înăuntrul eului, prin lipsa de coordonare între psihicul conştient şi cel inconştient; lipsă de integrare există şi între eu şi societate când cele două nu sunt sudate între ele de forţa unor interese şi simţăminte obiective. Omul fericit este acela care nu suferă de niciuna din aceste dezbinări, acela a cărui personalitate nu este nici divizată lăuntric, nici pornită împotriva lumii.”

Citind cartea, nu m-am putut abţine să nu mă gândesc: oare cum ar fi scris-o Betrand Russel astăzi?! Diverse studii arată că fericirea este în declin fată de anii ’50, de exemplu, în ciuda abundenţei (sau chiar din cauza) care ne înconjoară.

În căutarea fericirii a apărut în 1930, când o parte din cauzele nefericirii descrise de Russel nu erau încă duse la extrem cum se întâmplă acum când competiţia şi oboseala sunt reguli de viaţă, ca să zic aşa, când singura formă de a rezista este de a căuta distracţii şi o viaţă plină de excitanţi, care nu doar că nu asigură fericirea, dar şi epuizează, făcând şi mai imposibilă dobândirea unei satisfacţii generale…

Omul dezbinat lăuntric caută excitaţie şi divertisment; îi plac pasiunile puternice, nu din raţiuni binecuvântate, ci pentru că pe moment ele îl scot în afara sa şi înlătură necesitatea chinuitoare de a gândi.

Plictiseala este în esenţă o dorinţă de evenimente frustrată, evenimentele cu pricina nefiind neapărat agreabile, ci putând fi şi nişte simple întâmplări în măsură să-i permită victimei plictisului să deosebească o zi de alta. Într-un cuvânt, opusul plictiselii nu este plăcerea, ci antrenul.

O viaţă prea plină de excitanţi este o viaţă epuizantă, în care e nevoie de stimuli din ce în ce mai puternici pentru a obţine emoţia intensă, care a ajuns să fie considerată o componentă esenţială a plăcerii.[...] O anume putere de a suporta plictisul este deci esenţială pentru o viaţă fericită şi acesta este unul din lucrurile pe care cei tineri trebuie ajutaţi să le înţeleagă şi să le accepte.

Oboseala este nu doar o problemă generală a societăţii actuale, dar este, de cele mai multe ori, un motiv de glorie pentru cei care se aruncă în muncă, nedorind să mai ştie de altceva.

Cu cât un om devine mai obosit, cu atât va fi mai incapabil să se oprească. Unul din simptomele colapsului nervos iminent este convingerea celui în cauză că munca lui este grozav de importantă şi că luarea unui concediu ar echivala cu un fel de dezastru. Eu, dacă aş fi medic, aş prescrie un concediu oricărui pacient care considera munca sa ca fiind importantă. Colapsul nervos care pare a fi cauzat de muncă este produs, de fapt, în fiecare din cazurile pe care le-am cunoscut personal de când mă ştiu, de o tulburare emoţională de care pacientul încearcă să scape cu ajutorul muncii sale. El nu se poate dezlipi de bunăvoie de munca sa, pentru că, rămas fără ea, nu i-ar mai rămâne nimic care să-i abată gândurile de la frământarea morbidă.

De cealaltă parte, după ce ne dăm seama care sunt cauzele nefericirii şi căutăm să mai ajustăm câte ceva pe acolo, există câteva ingrediente care stau la baza fericirii.

Afecţiunea este unul dintre ele, pentru că toţi avem nevoie de afecţiune, dar nu orice fel de afecţiune, nu afecţiuni posesive, nocive, acaparatoare, ci afecţiuni care permit celorlalţi să fie ei înşişi, afecţiuni sincere care sunt un scop în sine şi au ca obiect persoana, şi nu sunt un mijloc pentru binele propriu. Afecţiunea nu este ceva la care trebuie să ne aşteptăm prin simplul fapt că existăm, cu excepţia afecţiunii necondiţionate dintre părinţi şi copii, aceasta fiind un răspuns la ceea ce dăruim, pentru că nu doar primirea afecţiunii este un motiv de fericire, ci şi simţirea şi oferirea acesteia.

Una din principalele cauze ale absenţei poftei de viaţă este sentimentul de a nu fi iubit, după cum, invers, sentimentul de a fi iubit susţine pofta de viaţă mai mult ca orice altceva.

Omul este îndemnat la precauţie atât în numele moralei, cât şi în numele experienţei de viaţă, rezultatul fiind descurajarea generozităţii şi a cutezanţei în materie de sentimente. Toate acestea tind să provoace timiditate şi mânie faţă de omenire, deoarece mulţi indivizi îşi reprimă astfel de-a lungul întregii lor vieţi ceea ce constituie cu adevărat o nevoie fundamentală, iar în nouă cazuri din zece o condiţie indispensabilă a unei atitudini fericite şi expansive faţă de lume.

Dintre toate formele de precauţie, precauţia în dragoste este, probabil, cea mai fatală adevăratei fericiri.

Un alt ingredient necesar fericirii este familia, despre care Russel spune:

“Dintre toate instituţiile care ni s-au transmis din trecut , niciuna nu este în prezent mai dezonrganizată şi mai deraiată decât familia.”

Şi din nou mă întreb oare ce-ar fi scris Russel astăzi, la aproape mai bine de jumătate de veac de perioada în care a scris, răstimp în care familia nu a urmat vreo cale de reabilitare, din contră…

Munca este, de-asemenea, o determinantă a stării de bine. Chiar dacă e vorba de o muncă plictisitoare, cu condiţia să nu fie, însă, cantitativ excesivă, munca poate genera satisfacţii demne de apreciere.

Întâi de toate, umple un număr însemnat de ore din zi, în care cel în cauză nu va fi nevoit să decidă cu privire la ce are de făcut. Majoritatea oamenilor, când se află în postura de a-şi umple singuri timpul cum vor, nu reuşesc să se decidă ce ar fi mai plăcut să facă. Şi, indiferent cum ar decide, îi va sâcâi apoi senzaţia că ar fi putut opta pentru altceva mai plăcut. În plus exerciţiul alegerii este prin el însuşi obositor.

Da, trebuie să recunosc că m-am regăsit în rândurile lui Russel despre dificultatea de a decide, uneori, ce să fac exact cu timpul liber, dar asta pentru că este puţin…atunci când am avut ceva mai mult la dispoziţie, n-a fost aşa de greu, aşa că mi-aş asuma fără preget acest neajuns

Dincolo de ocuparea timpului, munca aduce satisfacţia respectului de sine şi, uneori, şi a respectului şi recunoaşterii celorlalţi. În măsura în care nu exagerăm cu pretenţiile, cu spiritul competitiv, cu invidia şi cu munca în sine, aceasta este considerată necesară, nu doar pentru obţinerea mijloacelor de trai, ci şi pentru dobândirea unei stări de bine.

Un alt ingredient al fericirii sunt interesele impersonale şi, personal, îl găsesc esenţial.

Una din sursele nefericirii, ale oboselii şi ale încordării nervoase rezidă din incapacitatea insului de a fi interesat de ceea ce nu prezintă importanţă practică în propria-i viaţă.[...] omul care-şi caută cu înţelepciune fericirea va urmări să posede un număr de interese subsidiare, pe lângă cele centrale pe care şi-a clădit viaţa.

În toate, Bertrand Russel îndeamnă la echilibru, inclusiv un echilibru necesar între efort şi resemnare…să ştii cât să acţionezi şi când să te resemnezi, pentru ce merită să te superi şi pentru ce nu merită şi tot aşa…

Mai are vreun sens să spun că recomand cartea?!

Este din acelea care trebuie citite şi pe care eu am s-o ţin aproape, pentru că, pe lângă ideile foarte faine şi extraordinar de plăcut prezentate de Russel, simpla citire creează o stare foarte bună şi trebuie să spun că, dacă la prima citire am pus asta pe seama noului şi a curiozităţii lecturii, satisfăcute de rânduri pe măsură, recitind acum, mi-a dat aceeaşi stare foarte plăcută.

Straini in noapte

Sa fim noi insine...o provocare?!

Pentru sufletul meu...

Oamenii din viaţa noastră...

Oameni puternici