Viaţa pe un peron

Mi se pare foarte greu să scriu despre Viaţa pe un peron ca un tot, îmi vine mai degrabă să iau fiecare idee care mi-a atras atenţia şi s-o disec până scot sufletul din ea, aşa cum am avut eu impresia că a făcut cartea cu mine.

Poate că pornirea asta un pic sadică de a o stoarce până la ultima picătură vine din micile revolte pe care le-am simţit în timpul lecturii…ca atunci când vine cineva în care ai încredere şi-ţi spune că eşti într-un anume fel şi tu negi vehement, după care te gândeşti, simţi că ideea efectiv te muşcă, pentru că undeva, în adâncuri, simţi că e ceva adevăr acolo.

Trebuie să spun că Viaţa pe un peron are efectul unor muşcături destul de adânci, pe care uneori le pansează şi le vindecă, alteori le pune puţină sare şi te învaţă că nu trebuie să te doară, trebuie să te înveţi să trăieşti cu ele.

Dacă ar fi să rezum într-o frază esenţa cărţii, percepută evident subiectiv, ar fi acceptarea propriei fiinţe. Am descoperit, cu oareşce satisfacţie şi împăcare, că nu există şi nici nu trebuie să existe o limită a contradicţiilor care pot “coabita” într-un om.

Cartea este o confesiune şi nu poţi s-o priveşti detaşat, nu poţi să o citeşti ca pe un roman cu nişte personaje interesante, dar departe de tine, nu, confesiunea lui Paler devine o autointerogare pentru fiecare cititor şi, oricât ai vrea să te distanţezi şi să o priveşti dinafară, atunci când simţi că parcă te invadează prea mult, nu poţi.

Abundă în simboluri încă de la peronul din titlu şi gara în care Paler rememorează, analizează, disecă nu doar trecutul, realitatea, ci, mai ales viaţa trăită dincolo de realitate, o viaţă la fel de palpabilă ca şi cea reală. Păduri, mocirle, insule, câini, vulturi, şerpi şi multe altele îşi dau întâlnire în această carte şi dau intensitate stărilor şi ideilor.

Dacă, de regulă, ne trăim viaţa pe principiul “totul sau nimic”, după Viaţa pe un peron, ne gândim că, poate, folosim conjuncţia greşită, că ar trebui să fie mai degrabă paradoxalul “totul şi nimic”. Realizăm că ar fi mult mai uşor de înţeles şi am fi mult mai uşor de fericit, ca să zic aşa, dar nu e deloc uşor de digerat şi de pus în practică un astfel de principiu…

Cu toate astea, Paler, deşi intră în toate cotloanele minţii şi sufletului nostru, obligându-ne la o disecare şi la a intra, până la a ne pierde, în detalii, într-un final, ne face să vedem ansamblul, să ne privim pe noi înşine şi vieţile noastre ca pe un tot, să vedem prezentul din viitor, ceea ce face mai accesibilă răbdarea, ne învaţă cumva să ne bucurăm de aşteptare. Pentru că a privi uneori prezentul din viitor este una din metehnele mele (aş putea să-i zic şi supapă) – mai detaliat aici - am senzaţia că acest efect al lecturii este unul strict personal, iar cei care citesc aceste rânduri poate or să se întrebe “de unde o fi scos-o pe-asta?!”

Mă veţi scuza, şi voi aţi căzut în “păcatul” acesta, care este o reacţie naturală a oricărui cititor, pentru că, aşa cum scria Proust, “fiecare cititor este, când citeşte, propriul să lector. Lucrarea scriitorului nu este decât un fel de instrument optic pe care-l oferă cititorului, spre a-i da posibilitatea să descopere ceea ce, fără această carte, n-ar fi văzut poate în sine însuşi. Recunoaşterea de către cititor, în el însuşi, a ceea ce spune cartea constituie o dovadă a adevărului ei, şi viceversa, cel puţin într-o anumită măsură, diferenţa între cele două texte putând fi adeseori imputată nu scriitorului, ci cititorului.”

O să redau câteva dintre pasajele pe care, pe principiul paradoxului, le-am adorat şi le-am renegat în acelaşi timp, care m-au uns pe suflet, dar care au şi înţepat dureros sau pe care le-am simţit ca pe nişte palme, până la a-mi veni uneori să arunc cartea.

Related posts:

Intermitentele (sau capriciile) mortii

Câştigătorii Concursului

Un gând rapid despre iubire

Despre fericire, viaţă şi multe altele

Teorii, artificii, realităţi...