Suflete cenuşii

Am citit prima dată despre romanul lui Philippe Claudel la Scorillo, care a scris o recenzie convingătoare, şi am simţit că trebuie să-l citesc.

Încercând acum să revăd în minte subiectul, întâmplările, ideile, gândurile pe care mi le-a generat lectura, stările pe care le redă autorul, mă uit la roman, nu-mi vine să cred că nu are, totuşi, mai multe pagini şi nu mă gândesc decât ce maestru este Claudel, cât de multe a reuşit să transmită…

Am senzaţia că am trăit o viaţă între prima şi ultima pagină, deşi lectura a fost una relativ scurtă, pentru că, e drept, am devorat cartea (sau m-a devorat ea pe mine).

Povestea sau, mai bine zis, poveştile, pentru că sub ochii cititorului se ţese o adevărată pânză de păianjen, în care fiecare fir duce undeva, altundeva şi, totuşi, toate firele se întâlnesc, se desfăşoară în timpul primului război mondial.

Personajele trăiesc şi receptează fiecare altfel războiul, vieţile lor fiind afectate foarte diferit de acesta…unele personaje sunt norocoşii care au scăpat de înrolare şi pentru care războiul nu înseamnă nimic, alţii sunt “norocoşii” care au fost răniţi şi au părăsit frontul, iar alţii sunt cei care aşteaptă veşti de pe front şi care, deşi nu se află pe scena frontului de luptă, trăiesc războiul prin toate celulele.

Ce au în comun aceste personaje?! Umanul, cu bune şi rele care există în fiecare.

Nu aveam nevoie să citesc această carte ca să-mi amintesc că nu există doar alb şi negru, că predominanta este, de fapt, cenuşiul care se regăseşte în tot, în viaţă, în general, şi în fiecare din noi, dar mi-a plăcut foarte mult să regăsesc o confirmare atât de elaborată, căreia parcă nu i-ai putea adăuga sau reproşa nici o virgulă, în Suflete cenuşii.

În noi se găseşte atât binele, cât şi răul, atât faţa, cât şi reversul şi nici măcar nu este mereu meritul nostru de a scoate la iveală una sau alta.

Multe personaje, multe întâmplări, toate se întrepătrund fără efort în romanul lui Claudel şi nimic nu rămâne suspendat. Mi se pare cu atât mai evident talentul acestuia cu cât plăsmuieşte poveşti aparent diferite, pe care le va urma fidel, care se vor intersecta ocazional, dar care converg spre o cheie comună în final.

Personajul povestitor este creionat extraordinar, iar faptul că povestea este construită pe diferite planuri temporale care se succed fără a ţine cont de vreo ordine cronologică, precum şi detaşarea alternată cu puternica şi semnificativa participare a personajului la evenimente şi la evocarea lor dau autenticitate, creând şi în cititor efectul de amintire.

Am căutat câte ceva despre biografia lui Philippe Claudel în special pentru a afla dacă a scris poezie, eram aproape sigură că a publicat şi vreun volum de poezii, dar se pare că nu…

Şi sunt cu atât mai impresionantă de stilul său şi de imaginile pe care le zugrăveşte. Din exprimări simple, cuvinte la îndemână care desemnează, poate, cele mai banale lucruri, noţiuni, creează imagini foarte sugestive. Mi-a amintit cumva de forţa de evocare a lui Jose Luis Peixoto.

Un interviu cu Philippe Claudel citiţi aici.

Cartea a fost ecranizată în 2005 şi Les âmes grises este acum pe lista mea cu must see!

Related posts:

Eleganţa ariciului

Globalizarea nimicului

Lectura şi dilatarea timpului

Un gând rapid despre iubire

O nouă regulă de politeţe în metrou?!