În plimbările mele matinale, am ascultat într-o perioadă Dale Carnegie – How to win friends and influence people. Intenţia mea era nu de a câştiga prieteni şi de a influenţa oamenii, ci de a nu mai judeca literatura de autoeducare de un anumit tip fără a-i fi pătruns mai bine dedesubturile.
Da, trebuie să recunosc să nu sunt foarte prietenă cu un anumit gen de literatură de autoeducare, anume aceea care te învaţă cum să ajungi pe culmile succesului, cum să influenţezi (a se citi “manipulezi” oamenii), cum să pari altceva decât eşti, cu alte cuvinte. Asta nu înseamnă că am ceva cu toată literatura din genul menţionat.
De exemplu, mi-a plăcut foarte mult şi consider foarte utilă cartea Inteligenţa emoţională de David Goleman, la fel cum mi-a plăcut cartea lui Louise Hay. Prefer varianta de autoeducare ce porneşte de la noi înşine, care ne ajută să ne cunoaştem, să ne înţelegem mai bine pe noi înainte de a-i influenţa pe ceilalţi.
Şi nici cu Dale Carnegie nu am ceva, din contră, chiar mi s-a părut genial şi am de gând să citesc şi “Lasă grijile, începe să trăieşti”. Ce nu-mi place mie este îndemnul la manipulare, explicarea modalităţilor în care funcţionează semenii noştri, nu pentru a-i înţelege mai bine, ci pentru a-i influenţa şi, mai mult decât atât, nu agreez întotdeauna baza de pornire şi, în final, scopul acestor demersuri: ideea că, dacă ştii cum să influenţezi, cum să convingi, succesul este la doi paşi.
Din păcate, nu pot contesta eficacitatea ideii, că doar aşa am ajuns să trăim în mijlocul aparenţei şi al spoielii.
Nu e deloc greu să bagi la cap că toţi oamenii au în comun “nevoia de a fi importanţi”, cum îi spune Carnegie, dorinţa de a plăcea, de a fi admiraţi, acceptaţi şi chiar recunoscuţi într-o comunitate, şi, odată ce cunoşti secretul, să te strădui să le oferi ce au nevoie, după care vei primi la rândul tău “plata” admiraţiei oferite.
E drept că Dale Carnegie mai aruncă pe ici, pe colo, câte o idee despre faptul că orice compliment trebuie să fie sincer, dar, să fim serioşi, dacă ai nevoie de cartea asta ca să te înţelegi cu ceilalţi, înseamnă că gândurile şi impresiile tale cele mai sincere nu au conotaţii pozitive, nu ar genera nişte laude sincere, pentru că atunci ele ar fi existat deja, oamenii ar fi simţit admiraţia şi nu ajungeai la How to win friends and influence people.
Am început, de fapt, să scriu de la nişte rânduri ale Aurorei Liiceanu din Viaţa nu-i croită după calapod, rânduri despre narcisism şi nevoia de a fi admirat, dar, pentru că ele mi-au amintit de Carnegie, m-am luat cu vorba 
Legătura între ideile lui Carnegie şi cele ale Aurorei Liiceanu ar fi faptul că, în timp ce Carnegie vorbeşte despre nevoia tuturor oamenilor de a fi importanţi şi admiraţi, o nevoie naturală şi firească, dacă este ţinută în limitele normale, Aurora Liiceanu vorbeşte despre extremismul acestei nevoi.
Ce spune, aşadar Aurora Liiceanu despre narcisism:
Freud susţinea că în cazul narcisiştilor avem de-a face cu o combinaţie de grandoare şi fragilitate. Nu sunt de acord cu el, pentru că tendinţa de grandoare este determinată de fragilitate. O persoană puternică nu-şi doreşte atât de mult să fie admirată, este sigură pe ea, nu are de ce să depindă de opinia altora, de admiraţia lor. Îşi ajunge sieşi.
Ceva nu mi-e foarte clar în toată povestea asta…o persoane puternică, suficientă sieşi, nu este, oare, tot narcisistă?! Adică înţeleg şi aprob ideea puterii ca o ne-dependenţă de părerea celorlalţi, dar nu ca pe o independenţă în sensul unei indiferenţe şi autosuficienţe.
Cum ne dăm seama de narcisismul cuiva sau de propriul narcisism?
Păi, aş zice că, dacă ne bucurăm atunci când suntem admiraţi, plăcuţi, dar nu o resimţim ca pe o nevoie, ne aflăm în limitele normale. Dacă însă facem eforturi pentru a fi admiraţi, ne prefacem a fi altceva decât suntem pentru a fi plăcuţi, pentru a crea o anume impresie şi pentru a ne integra, cred că deja limita firească a iubirii de sine şi a nevoii de a plăcea e depăşită.
Şi ar mai fi ceva: dacă un criteriu foarte important atunci când îi apreciem pe ceilalţi este părerea lor despre noi şi admiraţia pe care ne-o arată, dacă admiraţia noastră vine ca şi răspuns la admiraţie, nu ca o reacţie firească la calităţile cuiva, atunci, din nou, cred că ne încadrăm în cele descrise de Aurora Liiceanu.
Altfel spus: dacă cineva care nu-mi place deloc mă admiră, persoana respectivă nu creşte în ochii mei ca urmare a admiraţiei pentru mine, din contră, încep să mă îndoiesc de mine
Intotdeauna mi-am dorit sa ma fi nascut in alta epoca...nu am reusit inca sa ma decid in care...
sarut’mana, Rontziki!
Bine te-am regasit.
Mi-era dor…
Interesante fire despicate.
Narcisistul este cel care trece dincolo de limita.
Este cel ce se iubeste cu patima, care se admira in tot ce reflecta chipul sau, inteligenta sa si ce o mai zicand el (crezand) el ca are de pret…
Narcisismul este, in fond, o chestie care atinge patologicul… nu este doar o deformare a caracterului.
Parerea mea.
Cartile de “autocunoastere” deja au ajuns sa-mi provoace oareshce alergie. Toti spun aceleasi lucruri insa prin alte cuvinte, cu alte exemple. Adica aceiasi Marie cu alta palarie.
Nu de asta duce lipsa societatea ci de fundamentul acela care lipseste cu desavarsire din primii ani de copilarie.
Daca cresti stramb, degeaba incepi sa te indrepti la maturitate sau chiar spre batranete… toate vor fi facute la suprafata, interiorul ramane la fel de stramb, insa mintea va sti (avand informatiile necesare) sa minta suficient de bine incat sa determine individul sa creada ca s-a schimbat.
Pune-l in impstaze limita si vei vedea cat s-a schimbat.
Dezvoltarea persoanala trebuie inceputa inca de la 2 anisori…
Si nu e vorba despre “dezvoltare” ci despre un mod de a “creste”, “forma”…
In fine, viata ne-a demonstrat ca maculatura multa nu schimba societatea, doar o acceosirzeaza in exces pana devine stridenta.
Las la portita frezii (de toamna).
Imbratisare maaaaaare, rotunda.
După o zi cruntă, comentariul tău îmi face seara frumoasă
Şi eu am oareşce alergie la cărţile de autoeducare, după cum se vede şi din postare, dar, încercând să nu condamn ceva înainte de a încerca să cunosc cât de cât mai bine, am citit câteva în ultima vreme şi mai am câteva pe listă…
În felul ăsta am ajuns la concluzia că există şi cărţi de autoeducare şi, mai ales, de autocunoaştere care au meritul de a face lumină în zonele obscure din noi pe care nu le-am cunoscut întotdeauna foarte bine, de a organiza unele din concluziile trase deja din propria experienţă în autocunoaştere…
Dar aceasta este o categorie cu puţin cărţi, cel puţin din câte am văzut deocamdată, cele mai multe sunt din acelea cu îndemnuri la succes, cu tot felul de soluţii facile care nu au nici o legătură cu autocunoaşterea, din contră, care caută să ne orienteze în afară exact în aspectele în care orientarea interioară ar rezolva mult mai multe dileme.
Ai perfectă dreptate cu necesitatea ca formarea să înceapă încă din copilărie, ca părinţii şi, mai apoi, educatorii, indiferent de gradul de învăţământ la care ne referim, să ştie să-i înveţe pe copii cum să se cunoască, cum să gândească, cum să abordeze viaţa într-un echilibru între noi înşine şi ceilalţi…dar astea fac deja parte din categoria utopie
Mulţam pentru frezii, te pup
Am scris eu un articol în Revista Iuventa despre “Lauda şi stima de sine” care face referire tocmai la această dilemă, când să fim nacisişti, când să ne lăudăm şi când să fim lăudaţi. Cât ceea ce priveşte pe Carnegie, şi eu am citit o parte din cărţile sale. E adevărat, sunt împotriva acestor formule de succes, dar eu am altă soluţie: înainte să fi ajuns la citirea materialelor eu am experimentat şi atunci mi-am dat mai uşor seama unde sunt, ce se petrece în jurul meu. Teoria am luat-o întotdeauna ca pe o completare şi interpretare a experienţei personale.
Succes!
Exact cum îi ziceam şi lui Andrei mai sus, unele cărţi de autoeducare reuşesc, uneori, să facă ordine în ceea ce deja am învăţat din experienţă…cred că, oricum, asta se întâmplă cam cu orice lectură pentru că o percepem în funcţie de propria experienţă
Tot ca pe o completare şi interpretare aş putea spune că am luat şi eu teoria, asta când nu am fost de acord cu ea şi am luat-o ca pe un “material de contrazis”
Mulţam pentru comentariu, te mai aştept
Eu am impresia că Aurora Liiceanu, dusă de filosofare, ajunge să se contrazică în fragmentul citat. Cînd văd cît de blamat e narcisismul în discuțiile din societatea noastră (caracterizată în mod ironic de „fiecare pentru el”, lipsa simțului comunității și a aparținerii la ceva) mă gîndesc la povestea categoriilor și stereotipurilor. Care sunt bune și utile la originea lor, fiindcă fac gînditul mai ușor și mai eficient – iar categorizarea e semn de evoluție în gîndire…cel puțin pînă cînd începi să spui „toți românii sunt murdari și hoți”
se pare că de cînd cu egalitarismul e o modă în a demoniza stereotipurile. Am făcut paralela asta pentru că și în cazul narcisismului există percepție pe jumătate, adică neapărat e văzut ca negativ. Să fie pentru că oamenii centrați pe ei înșiși, fără să îndeplinească neapărat criteriile pentru diagnostic de tulburare narcisică, sunt percepuți ca lipsiți de empatie, exploatatori, bitchy, neplăcuți cu ceilalți?
Dar știi ce e mai ciudat? Că educația netezește asperitățile. Poți fi foarte bine o „persoană narcisistă” și să te porți galant cu ceilalți, deși nu dai doi bani pe ei, sau poți fi considerat un om obișnuit, niciodată etichetat ca narcisist, și să fii agresiv/ostil pe stradă, în comunitate, oriunde. Acum ar fi de dorit ca și autoeducația să ajute la netezirea asta, nu?
Asta a fost şi impresia mea, că ajunge să se contrazică, de-asta ceva îmi era neclar
Îmi place la nebunie ce spui despre stereotipuri, m-am săturat de generalizări…or fi ele bune, întrucâtva ordonatoare, dar pierdem enorm aplicându-le, pierdem esenţa, de fapt…
Cred că lipsa de empatie, egoismul, faptul că unii sunt agresivi sau neplăcuţi cu ceilalţi nu are legătură cu narcisismul, cum nici politica “fiecare pentru el” nu are. Le văd ca pe alte trasături ale oamenilor, poate ceva mai pregnante în zilele noastre, care pot fi interpretate de la caz la caz.
Nu cred că prea multa iubire de sine le determină, uneori, din contră, prea puţina iubire de sine în adevăratul sens al ideii, care, după mine, implică şi respect de sine, pe care, la rândul lui, nu-l văd manifestat în lipsa respectului faţă de ceilalţi…
Şi tocmai pentru că narcisismul nu are neapărat legătură cu un comportament neplăcut, poate din contră, ar avea mai degrabă ca şi efect un comportament plăcut, dar prefăcut, aş vedea criteriile din finalul postării ca destul de adecvate pentru a descoperi un narcisist, în sensul unei persoane care exagerează în iubirea de sine şi cerşirea admiraţiei celorlalţi.
Oameni suntem. Toate ale noastre , le ducem cu noi!!
Cum am putea să-i mulțumim pe toți cu ceea ce suntem?
Suntem unici!
Foarte corect, suntem unici şi ar trebui să ne comportăm ca atare
Linia asta intre narcisism si respectul de sine e foarte delicata. Evident, excesul iubirii de sine duce la un narcisism de prost gust, brutal aproape cu bunul simt al celor din jur, expansiv, dar si lipsa unei minime pretuiri a propriei persoane iti atrage nu doar decaderea, ci, adesea, si oprobriul public.
Aşa este, e greu de stabilit când iubirea de sine, care este necesară totuşi, devine narcisism
Dale Carnegie a fost printre primii astfel de autori pe care i-am citit si mi se pare ca a inglobat cam tot ce se putea spune despre subiectul respectiv, mai mult sau mai putin. Mie, pentru ca-mi lipseste ambitia si competitivitatea, o astfel de carte mi-a prins bine la momentul respectiv (in sensul ca macar din cand in cand e nevoie sa imi mai deschida cineva ochii)
Cat despre narcisism, foarte justificata observatia ta. Suntem fiinte sociale, deci in mod normal, tinem cont de opiniile celorlalti, iar atat timp cat pastram un echilibru sanatos, e ok. Mi se pare ca o persoana puternica intr-adevar nu depinde de opinia altora, dar este interesata sa o stie, sa o cantareasca, pentru a lua apoi decizii tinand cont de cat mai multe variabile (iar feedback-ul celorlalti e o variabila importanta cand vine vorba de existenta noastra, ca ne place sau nu).
Intenţionez să mai citesc şi eu Dale Carnegie, mai ales cea de care ziceam şi în postare, Lasă grijile, începe să trăieşti, poate descopăr secretul unei vieţi fără griji
F bine spus că o persoană puternică este interesată totuşi de părerea celorlalţi pentru a putea cântări, analiza mai bine şi vedea o situaţie din mai multe unghiuri, sub mai multe perspective
Pingback: Minunata lume nouă | Rontziki