Există progres în condiţia bărbaţilor şi a femeilor, există perfectibilitatea individului, dar nu există progres în iubire. Ea va rămâne întotdeauna de ordinul surprizelor. Iată vestea bună a secolului care începe.
Trebuie să le spunem întruna tuturor celor care sunt sfâşiaţi de teama de decepţie sau de batjocură: să nu vă fie ruşine de contradicţiile voastre sau să fiţi ceea ce sunteţi, naivi, sentimentali, fideli sau uşuratici. Nu vă lăsaţi intimidaţi! Spre bucurie nu există o singură cale.
Iubim atât cât pot iubi oamenii, adică imperfect.
Şi cu aceste paragrafe, în final, Pascal Bruckner s-a salvat în ochii mei, ca să zic aşa. Spun asta întrucât, citind cartea, am avut impresia unei scindări foarte clare în două părţi: una care mi-a plăcut foarte mult şi mi-a arătat un Bruckner genial şi o alta care mi s-a părut a fi în plus, încărcată de opiniile autorului în materie de religie şi chiar de politică.
O recomand, totuşi, fără nici o îndoială, mai ales că partea care pe mine nu m-a convins nu ocupă foarte multe pagini, în timp ce restul aspectelor evidenţiate pe parcursul cărţii sunt, zic eu, de interes major şi destul de bine punctate. Nu înseamnă că Bruckner are dreptate în tot ce spune, dar le spune savuros chiar şi când dreptatea nu este complet de partea lui 
Dintotdeauna, iubirea a fost un subiect îndelung discutat şi cât se poate de controversat. Cu toate astea, în cele mai multe epoci, ea era cumva pusă între nişte şabloane, existau nişte păreri, norme, abordări, dacă nu unanime, cel puţin majoritare, cu privire la importanţa iubirii, necesitatea sau lipsa de importanţă a iubirii în căsătorie şi altele asemenea.
Ultimele secole şi, în special, secolul XX au meritul de a fi “liberalizat” iubirea, ceea ce reprezintă o noutate absolută, nici o civilizaţie neconfruntându-se, până acum, cu atâtea contradicţii în acest domeniu, pentru că, în era actuală, coexistă atât vechile concepţii, anume acelea care cer iubirii să stea la baza căsniciei, să fie obligatoriu însoţită de fidelitate şi să fie foarte conştientă şi responsabilă de “pentru totdeauna”, la care, se pare, nu există premise să se renunţe vreodată, cât şi noile viziuni asupra iubirii, venite din libertatea de a iubi, care “cer iubirii să ne încânte, să ne răvăşească, să ne răscumpere”.
Aşadar, tratând de la eliberarea şi liberalizarea sentimentului, la romantismul vechilor iubirii, la impactul bombardamentului pornografiei asupra dorinţelor şi capacităţii de a iubi şi până la persecutarea din iubire (creştinism şi comunism) – aceasta din urmă fiind partea pe care fie nu am reuşit eu s-o diger, fie nu s-a priceput autorul s-o expună, creându-mi impresia unui talmeş-balmeş – Bruckner atinge aspectele esenţiale ale temei şi o face într-un mod foarte fain, uneori plăcut caustic, alteori oarecum revoltat de contemporaneitate şi cumva nostalgic.
Deja m-am lungit destul de mult din dorinţa de a vă convinge că, în ciuda unor critici pe care i le-am adus, fie că veţi achiesa la părerile lui Bruckner, fie că vă veţi opune vehement acestora, cartea trebuie citită pentru că oferă o viziune interesantă, updatată, că să zic aşa, asupra iubirii în vremurile actuale.
Voi încheia doar cu un paragraf din carte, dar promit să mai consemnez câteva pe aici, pentru că am marcat destul de multe şi, zic eu, destul de interesante…
Solidaritatea de care oamenii se bucurau în interiorul grupului, satului, familiei, cu preţul, e adevărat, al unei lipse de libertate, trebuie de acum înainte să fie reafirmată şi aproape jucată cu riscul de a cădea în complezenţă; această constrângere nu este nicăieri mai vizibilă decât în Statele Unite, unde oamenii care îţi sunt cu desăvârşire străini manifestă faţă de tine o foarte mare tandreţe, după care te uită la fel de repede. Esenţial este să afişezi cordialitatea, să practici simpatia şi confidenţa ca pe o artă marţială. Surâsul te ajută să-i ţii pe ceilalţi la distanţă sau să-i asasinezi sub auspiciile amabilităţii. Pariul contemporan: să ţii laolaltă autonomia individuală şi coeziunea colectivă fără să renunţi la nici una din ele.
P.S. Din păcate, traducerea nu este tocmai inspirată şi nici integral corectă din pdv gramatical, dar, cu oareşce bunăvoinţă, se poate face abstracţie…
Intotdeauna mi-am dorit sa ma fi nascut in alta epoca...nu am reusit inca sa ma decid in care...
Pingback: Frumuseţea feminină încotro?! | Rontziki