Scriam într-o leapşă despre principii, că am învăţat că nu trebuie să mă las cu funia altuia în puţ…aşa suna ideea asta la mine în sat şi eu aşa obişnuiesc să formulez că mă bazez în principal pe mine, fac planuri pe ce ştiu că pot eu şi nu agreez dependenţa…Nu am pretenţii de la ceilalţi şi nu-mi place să mi se pretindă.
Asta nu înseamnă că sunt vreo sălbatică pădureaţă 
Înseamnă doar că, după părerea mea, relaţiile dintre oameni, de prietenie, relaţii amoroase sau alte feluri de relaţii, trebuie să bazeze pe libertate, libertatea de a face ce simţi, libertatea de a alege, libertatea de a spune orice (nu e musai s-o şi faci, dar e important să ştii că ai putea s-o faci 
, libertatea de a fi tu însuţi fără ca asta să-l supere pe celălalt sau să altereze relaţia. Odată ce libertatea cuiva este afectată, indiferent în ce fel, acea relaţie nu mai este una autentică.
Ce se găseşte la polul opus al acestor păreri?!
Oameni care îşi pun fericirea şi nefericirea, în mod eronat, numai în seama celorlalţi şi sindromul de a-i culpabiliza pe alţii, de a poza în victime şi de a dramatiza.
Rezultatul?! Conflicte şi chiar adevărate drame în relaţii.
Mamaia mea avea un stil foarte interesant şi înţelept de a rezolva divergenţele dintre cele două fiice. Când una din ele venea bâzâind că cealaltă a bătut-o, că se mai păruiau şi ele ca surorile, nu stătea să facă poliţie să afle care a dat întâi şi cât de justificată a fost apărarea celeilalte, ca să vadă care merită pedeapsa, ci le trosnea pe amândouă justificând: “tu de ce-ai dat, tu de ce-ai stat?”
Bineînţeles, nu este o modalitate recomandată cu caracter general, că na, există nişte drepturi ale omului , dar înfăţişează bine şi vina celui care nu doar că acceptă rolul de victimă, dar îşi mai face şi un titlu de glorie din asta, un titlu care să-i aducă şi drepturi asupra celorlalţi.
Dincolo de a mă lovi din când în când direct de ei şi de a reuşi să-mi genereze milioane de procese de conştiinţă, am constatat, uitându-mă în jur, că există un fel de tipar de astfel de oameni, care-şi agăţa viaţa şi fericirea de ceilalţi şi care, nu ştiu cum se face, dar dau numai peste oameni “răi, reci şi nesimţitori”, iar ei sunt de cele mai multe ori victimele bine intenţionate, cei care n-au avut noroc…
Tiparul ăsta este sesizabil în special în relaţiile de cuplu, dar se regăseşte şi în relaţiile de prieteni. Din păcate, cred că se modifică foarte greu sau deloc. Iubitul/ iubita nu va face la infinit ceva pentru că i se spune s-o facă, nu va petrece timp mai mult în cuplu pentru că i se cere. Poate, pentru că i se creează un sentiment de vină faţă de celălalt, faţă de cuplu în sine, va face ceea ce i se cere o vreme, dar nu va ţine mult.
Ca să primim de la ceilalţi ceea ce vrem, e firesc să exprimăm ce ne dorim, să nu ne aşteptăm să ne ghicească în stele dorinţele, dar, odată ce am exprimat şi vedem că nu sunt dispuşi să se comporte ca atare, degeaba cerem cu insistenţă, degeaba ne arătăm constant supărarea şi suferinţa şi încercăm să-i facem să se simtă vinovaţi şi datori să ne facă fericiţi. Nu se va întâmpla şi, indiferent ce am obţine în felul ăsta, nu va fi real, ci va fi forţat.
Iubirea există într-adevăr şi este puternică atunci când ea rezistă libertăţii de a alege.
Am trăit şi eu, ca tot omul dezamăgiri, atât în plan sentimental, cât şi din pricina prietenilor, dar nu-mi amintesc să fi reproşat cuiva că vai, sunt nefericită din cauza ta sau nu mai suntem prieteni din cauza ta. Asta pentru că niciodată nu am încărcat pe cineva cu fericirea mea.
Mi-am asumat partea mea de vină, mi-am analizat aşteptările şi, de multe ori, mi-am dat seama că dezamăgirea se datorează în primul rând aşteptărilor mele. Una din aşteptări, pe care e posibil să mi-o fi setat greşit, este de a vrea ca toţi să fie capabili să-şi asume proprile alegeri şi să pornească de la premiza că oamenii sunt liberi să aleagă.
Intotdeauna mi-am dorit sa ma fi nascut in alta epoca...nu am reusit inca sa ma decid in care...
Buna Rontz!
Mari adevaruri ai surprins in postarea ta! Sunt perfect de acord ca dezamagirile se datoreaza in primul rand faptului ca ne cream o imagine deformata vis a vis de ceilalti si de putinta lor de a raspunde cerintelor noastre atat sufletesti cat si cordiale, de prietenie. Rostul vietii nu e sa depindem de altii, ci de noi insine, de puterea noastra, de limitele si masura noastra. Ceilalti ne ajuta sa intelegem mai bine mecanismul relationarii, ne incurajeaza, ne ajuta, iar daca e persoana de care ne-am indragostit si alaturi de care ne-am stabilit niste idealuri lupta cu morile de vant si zbuciumul zilnic par mai suportabile. Evident ca nu e de preferat sa impunem nimanui stilul propriu de decantare a sentimentelor sau trairea propriu zisa din viziunea noastra. Depinde de alegeri, de liberul arbitru si de umanul din fiecare, cum bine spuneai si tu. Citind randurile tale am avut impresia tot mai mult ca trecem prin aceeasi perioada de pauza autoimpusa… E doar o impresie, dar simt ca resortul e cam acelasi…
Toate cele bune !
cea mai mare greseala (a mea) e ca am 'pretentia' sa se apeleze la logica,la dreptate si la suflet in relatii…
@Lolita: Corect, rostul vieţii nu este să depindem de alţii, ci de noi înşine. Bineînţeles că avem nevoie de ceilalţi şi cred că nimeni nu-şi imaginează viaţa ca pe un şir de răzbateri individuale, dar nu este în regulă ca nevoia de ceilalţi sau, de multe ori, de celălalt, să afecteze parcursul vieţii, să ne împiedice să fim noi înşine, să ne dorim ceva şi să ne mobilizăm în vreo direcţie…
Woops, cât sunt de transparentă!
Cred că sunt în pragul unei perioade de interiorizare, pe care mi-o doresc şi de care am nevoie
@Rodica: Te înţeleg perfect…Ajung la concluzia că foarte puţini sunt cei care înţeleg conceptele de logică şi dreptate, indiferent la ce le aplicăm. Nu doar că fiecare are dreptatea lui, ceea ce e de înţeles până la un punct, dar văd din ce în ce mai des atitudinea că numai acea dreptate este bună şi reală şi un refuz de a vedea lucrurile şi din alt unghi pentru a încerca măcar puţin "imparţialitatea".
Cât despre suflet…ehe, câte ar mai fi de spus
Sarut'mana, Rontziki!
Trebuie sa recunosc: iubesc felul bunicii tale de a rezolva o situatie!
Trebuie sa mai recunosc ca-l iubesc pentru ca si parintii mei au manifestat cam acelasi fel de a rezolva o situatie. In sensul ca ne-a tot tocat ca "fericirea noastra nu trebuie sa depinda niciodata de ceva exterior", ca daca vom fi lezati in diferite feluri, de catre cineva, vina nu este numai a aceluia, ci si a noastra.
Nu ne-a ascuns niciodata realitatea, in sensul sa ne prezinte o lume idilica, unde curge numai lapte si miere. Ne-a prezentat-o exact cum e ea, cu bune si rele, penru a fi pregatiti pentru orice situatie.
Ne-a vorbit si despre relatia "in doi", spunandu-ne ca ea nu trebuie sa se bazeze pe "impunere" si "asteptare" ci prin intelegere, acceptare.
Imi place mult subiectul abordat de catre tine.
Foarte putini oameni pleaca la drum alaturi de cineva fara a-l incarca (pe celalalt) cu "asteptari", fara a-si crea dependenta fata de realizarea acelor asteptari.
Putini oameni isi dau seama ca un om nu e static, ca el se schimba (in bine sau rau), ca nevoile lui, dezideratele lui se schimba odata cu trecerea timpului si ca iubirea nu este un bibelou dintr-un material nedegradabil, pe care-l poti pune unde doresti, cum doresti.
@andreiraduM: cam la fel m-a educat şi mama pe mine…nimic nu pică din cer, nu trebuie să aştept de la alţii, ci trebuie ca, în orice situaţie, să fac tot ce depinde de mine…poate iese, poate nu iese mereu cum îmi doresc, dar important e să fac tot ce aş fi putut face eu.
Încă de când eram mică auzeam "sunt pentru libertatea persoanei şi răspunderea ei"…hm, greu de priceput la vârste fragede, dar m-am dumirit cu timpul: poţi face orice atâta timp cât îţi asumi consecinţele, libertatea e prin ea însăşi o răspundere, ca să zic aşa…şi odată sădite astea în mine, cam greu să accept vreo dependenţă
Ai perfectă dreptate, suntem în continuă schimbare, trebuie să acceptăm asta pentru a ne înţelege atât pe noi, cât şi pe ceilalţi…nu e uşor, câteodată ne vine greu să admitem că noi înşine ne schimbăm, darămite că şi cei din jur, dar mai tre' să înţelegem că schimbarea nu vine aşa din senin, ea arată cumva o nevoie de adaptare, la ceva, la cineva, există aproape întotdeauna o cauză, şi atunci e mai uşor de controlat sau, mai bine zis, de anticipat…
Ar mai fi multe de zis, că ai atins multe cu comentariul tău
Mă bucur că ţi-a plăcut postarea şi, apropo de educaţia făcută de părinţi, când ai vreme să citeşti asta:
http://www.rontziki.ro/2010/01/de-drag-de-dorde-tot.html
Excelent articol!
Mulţam frumos!
Eram cam revoltată când l-am scris…cred că se puteau spune lucrurile şi mai frumos