Iubiri şi multiple deveniri

“La vîrsta oarecum a dezamăgirilor de care se apropia Swann, cînd ştii să te mulţumeşti să fii îndrăgostit pentru plăcerea de a fi, fără a cere neapărat ca şi celălalt să te iu­bească, această apropiere a inimilor, chiar dacă nu mai este, ca în prima tinereţe, scopul către care tinde iubirea, rămîne totuşi legată de ea printr-o asociaţie de idei atît puternică încît poate deveni cauza iubirii, dacă apare înaintea ei. Odinioară visai să stăpîneşti inima femeii pe care o iubeai; mai tîrziu, simţămîntul că stăpîneşti inima unei femei poate fi de ajuns pentru a te face să te îndrăgos­teşti de ea. Cum în iubire cauţi mai ales o plăcere subiectivă, la vîrsta cînd s-ar părea că trebuie să domine gustul pentru frumuseţea femeii, iubirea poate lua naştere – iubirea cea mai fi­zică – fără ca să fi avut la temelie o dorinţă prealabilă. La această epocă a vieţii noastre, ai trăit iubirea de mai multe ori; ea nu mai evoluează singură, după propriile-i legi necunoscute şi fa­tale, în faţa inimii noastre uimite si pasive. Îi venim în ajutor, o falsificăm prin memorie, prin sugestie. Recunoscînd unul din simptomele ei, ne amintim şi de altele, pe care le facem să renască. Deoarece posedăm me­lodia ei, în întregime gravată în noi, nu avem nevoie ca o femeie să ne spună cum sună începutul — plin de admiraţia pe care o inspiră frumuse­ţea — pentru ca să găsim de îndată urmarea. Şi dacă începe la mijloc, acolo unde inimile se apropie, unde cei doi îşi spun că nu vor mai exista decît unul pentru celălalt, sîntem îndeajuns de obişnuiţi cu acea muzică pentru a ne duce repede spre partenera noastră, spre a o întîlni tocmai la pasajul unde ne aşteaptă.”

“Examinîndu-şi boala cu tot atâta pătrundere ca şi cum şi-ar fi inoculat-o pentru a o studia, îşi spunea că, atunci cînd va fi vindecat, tot ce va face Odette îi va fi indiferent. Dar din adincul stării sale morbide el se temea, la drept vorbind, ca de moarte, de o asemenea vindecare, care, în­tr-adevăr, ar fi fost moartea a tot ce era el în clipa de faţă.”

“Odinioară, gîndindu-se adesea cu groază că într-o zi nu va mai fi îndrăgostit de Odette, el îşi făgăduise să vegheze şi, de îndată ce va simţi că iubirea începe să-l părăsească, să se agate de ea, să o re­ţină. Dar iată că slăbirea iubirii sale coincidea simultan cu o slăbire a dorinţei de a rămîne îndrăgostit. Căci nu te poţi schimba, adică nu poţi deveni altcineva, continuînd totodată să asculţi de sentimentele aceluia care nu mai eşti.”

“Îi obosea gândul şi, trecîndu-şi mîna peste ochi, exclama: ,,Cum o vrea Dumnezeu!”, ca aceia care, după ce s-au înverşunat să cuprindă problema rea­lităţii lumii exterioare sau a nemuririi sufletului, acordă creierului lor obosit destinderea unui act de credinţă.”