John Lennon spunea că viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce eşti ocupat să faci alte planuri. Oare aşa să fie?! Şi, dacă într-adevăr este aşa, cu ce ne mai ajută atunci planurile? Doar ca simplă ocupaţie, să nu ne plictisim şi să ne exersăm totuşi neuronii pregătindu-ne pentru ceva ce, probabil, nu se va întâmpla sau se va întâmpla altfel decât preconizăm noi?!
Trebuie să recunoaştem că, oricât de lejeri şi cu capul în nori am fi, măcar din când în când, mai facem câte un plan…îmi amintesc de întrebările acelea foarte “interesante” de la interviuri de genul: care este planul tău de carieră sau unde te vezi peste 5 ani 
)
Nu vorbesc acum doar de viaţa profesională, ci de viaţă în general. Tot timpul ne dorim câte ceva şi, de cele mai multe ori, când apare dorinţa, începe şi căutarea soluţiilor pentru împlinirea ei…şi uite-aşa ia naştere prima formă de plan…Întotdeauna am avut un oareşce plan sau chiar mai multe (varianta A, varianta B etc). Nu au fost ele foarte detaliate, dar existau acolo, măcar în schiţă.
Întâmplător sau nu, să zicem că mare parte din ceea ce mi-am dorit, mai mult sau mai puţin conştient, de-a lungul timpului, mi s-a împlinit, şi cumva firesc am văzut în asta şi “meritul” planurilor mele, al faptului că mi-am propus anumite scopuri, am avut anumite dorinţe şi vise şi le-am realizat, e adevărat, nu întotdeauna atunci când sau aşa cum mi-am propus.
De multe ori am fost surprinsă de “dejucarea” planurilor mele (Slavă Domnului că unele au fost dejucate în bine, ca să zic aşa), dar nu mi-am pus niciodată problema global…de fiecare dată, îmi spuneam uite, ce bine că am reuşit să fac cutare chestie sau a fost mai bine că s-a întâmplat aşa şi planul mi-a fost dejucat sau uof, ce-am vrut eu şi ce-a ieşit…E drept că, uitându-mă în urmă, reuşesc acum să văd că, chiar şi atunci când nu am fost încântată de finalitate, până la urmă tot răul a fost spre bine…O fi sau nu optimismul meu de vină, nu ştiu…
Descoperind eu, puţin câte puţin toate astea, am luat la puricat această “realizare” a scopurilor propuse…ca tot omul, am avut şi am anumite dorinţe…e mult spus vise, dar când îmi amintesc cât de importante erau atunci când nu erau împlinite, aş putea să le numesc şi aşa…Şi, ca tot omul, mi-am făcut planuri, am gândit posibilităţi, căi pentru a mi le împlini, planuri pe termen mai scurt, planuri pe termen mai lung…
Şi brusc, constat acum că nici unul din planurile mele nu a fost adus la îndeplinire.
Cu toate astea, trag linie şi bifez dorinţe împlinite, dorinţele pentru care eu făcusem alte planuri…În principiu, am făcut tot ce a ţinut de mine şi am valorificat circumstanţele, atâta doar că ceea ce mi-am dorit s-a împlinit fie cu dejucarea planurilor mele, fie prin urmarea altor trasee decât cele văzute de mine, fie înainte ca eu să apuc să fac vreun plan, când încă erau în stadiu de “da, mi-aş dori cândva…”pentru că nu întrezăream posibilitatea. Fireşte, atunci când se ivea o cale pentru împlinirea unei dorinţe, pentru că cele mai multe nu se împlinesc pe loc, aici şi acum, se construia şi se respecta cât de cât un plan, întotdeauna pe termen scurt, care ducea la finalitatea dorită, dar niciodată n-am urmat planurile “mari”, cele pe termen mai lung, pe care le concepusem.
Alte năzuinţe ale mele nu s-au împlinit deloc sau cel puţin nu până acum, cele pe care încă mi le mai doresc, în ciuda diverselor planuri făcute de mine de-a lungul timpului, căutând diferite căi, măcar potenţiale, de împlinire a lor.
În concluzie, ce rost au planurile?
M-am gândit că au menirea de a ne ţine în priză şi de a ne pregăti pentru a fi acolo, gata să aducem la îndeplinire ceea ce ne dorim atunci când se întrevede calea, când se iveşte ocazia…
Dar nu cumva sunt doar o formă de a ne justifica prezentul prin planurile de viitor? Pe de altă parte, oare nu mai mult ne încurcă?
Voi aţi avut şi aveţi planuri? V-aţi urmat de-a lungul timpului planurile gândite şi aţi realizat scopul prin creionarea şi respectarea unui plan?
Nu vi s-a întâmplat să rataţi momente, şanse, căi, pentru că eraţi prea conectaţi la planul gândit şi nu aţi putut fi suficient de deschişi pentru a sesiza o cale care nu făcea parte din plan, dar care putea să vă împlinească dorinţele, visele?
Nu pot fi adepta la a trăi fără nici un fel de scop, fără a ne dori, a ne propune ceva şi a face ceea ce stă în puterea noastră pentru a ne împlini dorinţa…Şi totuşi, făcând analiza de care v-am povestit şi ajungând la concluzia că dorinţele mele s-au împlinit cu totul altfel de cum credeam, de cum plănuisem eu să le aduc la îndeplinire, că planurile pe care le-am gândit au fost mai mult un exerciţiu, pentru că oricum nu le-am urmat, mă întreb dacă n-ar fi bine să nu mai am nici un plan…de nici un fel…Să nu mă mai intereseze şi să nu mă mai gândesc încotro, ce fac la anul sau peste doi ani sau peste mai mulţi, să nu-mi mai propun ceva anume…
Doar să mă bucur de fiecare zi, fără a pune presiune pe prezent în numele unui viitor la care mă voi gândi atunci când devine prezent 
Intotdeauna mi-am dorit sa ma fi nascut in alta epoca...nu am reusit inca sa ma decid in care...
Foarte fain postu si subiectul in sine. Eu pot sa spun ca sunt maestra esecurilor. Candva traiam cu impresia (si foarte bine inraacinata) ca atata timp cat imi doresc ceva foarte foarte mult si pun osul cat ma tin puterile, ba chiar mai mult, nu se poate sa nu reusesc. Si pana pe la 22 de ani cam asa a fost, dar asta era numai pentru ca planurile stabilite nu aveau cine stie ce implicatii pe termen lung si nu prea aveam cum sa le ratez daca imi vedeam serios de treaba. Daaar, deja de pe la 22 de ani incolo am dat intr-o bara in alta ca sa zic asa. Stiam ce vreau sa fac dupa facultate si m-am trezit ca esuez. Dezorientata cum eram am incercat altceva, esuand din nou. Dupa care am zis ca ai cu 3-ul ca-i cu noroc
, n-am vrut sa clachez dupa numai 2 esecuri. Si 3 chiar a fost cu noroc. Dar culmea, dupa ce l-am obtinut mi-am dat seama ca nu prea il vreau de fapt. Si iata-ma in plina criza existentiala. Facusem un plan atat de meticulos, fara sa-mi construiesc si un plan B. Si a durat foarte mult sa ma adun si sa reusesc sa-mi dau seama ce vreau sa fac de fapt si ce mi se si potriveste. dar culmea, nu mi-am dat seama pentru ca am analizat eu cine stie cat. Ci oportunitatea mi-a venit pe tava si eu pur si simplu am recunoscut-o. Si atunci am scos la bataie tot arsenalul ala pentru a obtine acel ceva, in sfarsit, cu succes.
Surprinzator, pe plan personal nu am avut niciodata o abordare de tipul celei profesionale. Adica nu a existat niciodata nici un plan. Intr-o zi am vazut la tv niste balerine am vrut la balet, m-am dus direct, apoi am vrut pian, am facut pian, am vazut la tv gimnastica, hop si eu, m-a intrebat o colega daca nu am chef sa merg la arte cu ea, am zis sigura ca da. am fost invitata sa fac dansuri, sure, why not? mi-a oferit prietenul meu un aparat foto ca sa ma apuc de fotografie, ce misto, hai ca ma apuc. Si cam asa s-a desfasurat toata viata mea. Fara planuri am facut o gramada de lucruri. Cu planuri nu am reusit nimic.
Nu sunt insa adepta dezinteresului si statului degeaba ca poate o pica ceva candva, nu ma intereseaza. Cred ca e bine sa incercam sa ne cunoastem si sa valorificam clipa prezenta. Cred ca aici e cheia. In loc sa facem planul pentru urmatorii 5 ani, sa ne gandim ce am vrea sa facem cu clipa din prezent, pe care chiar o putem infuenta. Iar oportunitatile vor veni in sprijinul a ceea ce noi insine atragem. Citisem pe un blog un articol foarte interesant. Titlul suna cam asa: vrei ceva? Renunta! Nu, nu era un indemn sa renuntam la ce ne dorim, ci era un indemn sa renuntam la incrancenarea fata de ceea ce ne dorim. Acel "mi-ar placea candva sa.." este exact dorinta lipsita de atasament care ne atrage acel ceva catre noi. Poate de-aia ai si obtinut ceea ce abia indrazneaza sa-ti marturisesti ca ti-ar placea, fara sa faci un ditaai planul meticulos.
@Cami: gând la gând, ca să zic aşa
Şi eu am avut parte de o traiectorie mai complicată în plan profesional…am terminat facultatea, ştiam ce vreau să fac, dar nu prea erau oportunităţi în domeniu…am găsit ceva f prost plătit şi în condiţii de muncă buhu, dar mă ţineam cu dinţii de visul de a profesa în domeniul meu. Tot aşa, am schimbat vreo 2 locuri de muncă, am stat şi pe margine nişte luni bune şi, la un moment dat am decis eu că singura soluţie e să dau examen într-o instituţie care oferea siguranţă şi profesia în domeniu, dar în altă formă decât cea dorită de mine…Dăi şi pune-te pe învăţat zdravăn ca să pot lua examenul respectiv în vreo 6 luni. În mai puţin de 3 luni, a apărut oportunitatea unui job aşa cum îmi doream eu…dorinţa s-a împlinit, de plan s-a ales praful 
)
Soluţia ar fi să ne dorim, să visăm la ceea ce dorim, să facem ce ţine de noi pentru a ni se împlini, dar în acelaşi timp să reuşim să fim detaşaţi de dorinţă, să nu jucăm totul pe-o carte cum s-ar zice, să credem că viaţa noastră poate fi frumoasă şi cu siguranţă ne va oferi multe şi dacă dorinţa respectivă nu se realizează…
A, şi să nu uităm, să avem totuşi grijă ce dorim 
)
Aşa este, trebuie găsit un echilibru între a-ţi dori şi a te încrâncena în dorinţa respectivă…am simţit pe pielea mea de n ori ideea aceea că, dacă-ţi doreşti ceva foarte mult, conştientizezi asta şi te gândeşti la dorinţă, ţi se împlineşte, uneori chiar cu dorinţe aparent imposibile…la fel am simţit pe pielea mea şi vorba aceea cu a avea grijă ce-ţi doreşti
Ufff, nu pare deloc uşor
Ah… planuri de vacanță (?!?)… asta deja a devenit un hobby
)
Eu îmi fac planuri și ele sunt foarte inrădăcinate în dorințele mele (alea la care mă gândesc de fiecare dată înainte să adorm). Nu pot trăi fără un plan, sau cel puțin asta cred. În momentul în care îmi doresc ceva, orice, mic, mare, nu contează, apare și planul și de cele mai multe ori îl constriesc mai meticulos decât își poate cineva imagina. Pun suflet în el.
Normal ca nu mi-a ieșit de fiecare dată, dar uneori a ieșit și a fost extraordinar. Aleteori chiar peste așteptări. Dacă pe 20 de ani mă măcinam foarte tare ca planul nu iese exact si dorinta nu mi se indeplineste exact atunci, in timp, matrurizarea probabil, mi-a demonstart ca dorintele se implinesc și poate primim si peste ce ne dorim, chiar daca nu in momentul în care era prioritatea numarul unu.
Acum ce sa zic… stiu oameni care traiesc fara niciun plan si sunt fericiti, dar pe mine planurile mă fac să fiu de multe ori happy, urmez o cale, de ce să nu o fac cât mai pe placul meu? Nu totul e la voia întâmplării, chiar dacă mai sunt pe lume și minuni sau coincidențe…
Și incă ceva… dacă face parte din plan, atunci și clipa prezentă e importantă, unoeri o ratăm din simplul motiv că e prea scurtă și nu prea puțin importantă.
@Bianca: Da, de câte ori apare o dorinţă, apare şi un plan, uneori chiar fără a intenţiona să construim un plan pentru împlinire, pur şi simplu căutăm soluţii şi ne îndreptăm spre îndeplinirea dorinţei…Şi eu mă ambalez uneori în creionarea unui plan, încât anticiparea în sine îmi face, parcă, mai multă plăcere decât împlinirea
) Dar, cu timpul, am senzaţia că devine şi obositor…mă simt uneori la foc continuu şi am trăit senzaţia ciudată de gol la împlinirea câte unei dorinţe, la finalizarea unui plan, ca să zic aşa. 
indiferent că ies sau nu, e mult prea plăcut să le facem 
Tre' să recunosc şi că în ce priveşte vacanţele am avut parte de nişte surprize…stranii, ca să zic aşa, cu pierdut de avion şi altele, deci nici aici nu merg lucrurile cum plănuiesc eu 
De-asta mă tot gândeam dacă nu ar trebui să încerc şi altfel…o vreme să ignor orice plan, să mă concentrez doar pe prezent, nu şi pe cum duce el sau nu la împlinirea dorinţelor şi viselor pe care le am, că de-astea am mereu
Planurile de vacanţă, daaaa, fac parte din altă categorie, e o activitate în sine
Exact, teoretic am elucidat problema. Acu sa vedem si cu practica
Mi-am facut atat de multe planuri… Au esuat toate din comoditatea mea. Ma multumesc traind doar. O viata acceptabila, dar plafonata. Poate ca doar atat pot. Dar apreciez oamenii care reusesc sa faca ceea ce-si doresc.
@QED: Pentru ca "doar să trăieşti" cum spui tu, e nevoie de multă înţelepciune şi e nevoie să fii mulţumită şi împăcată cu viaţa ta, ceea ce nu e deloc puţin lucru
Spre asta tindem cu toţii, chiar dacă nu realizăm 
Fetelor, observatie de la unul mai batran ?
Cand suntem mai tineri planurile sunt mai lungi. Cand imbatranim ele se scurteaza. Adica ne-am cam trasat drumul si mai tarziu facem doar mici corectii. Noi oamenii suntem precum vapoarele care isi schimba directia. Barcile pot sa vireze strans, pentru ca sunt usoare. Vapoarele mari au nevoie de distante mari, pentru ca duc incarcatura multa.
@pheideas: în principiu, ai dreptate…dar îmi place să cred că liniile drumurilor nu sunt atât de bine trasate încât să mai putem face doar mici corecţii…Cine ştie, unii poate mai nimeresc câte o intersecţie şi schimbă complet drumul?!
Planuri?Ce-s,masina?
@Rodica: that's the spirit! bravo ţie!