3
Jul

Geniul şi zeiţa

      Încă nu citisem nimic de Aldous Huxley, aşa că m-am gândit să încep cu Geniul şi zeiţa…mi-a plăcut suficient de mult pentru ca, într-o viitoare vizită acasă la mama, să-mi aduc Punct contrapunct, pe care, fără să am vreun motiv, am ocolit-o de-a lungul timpului…
       Romanul nu este unul despre care să scriu în vreo anume stare sau care să-mi fi produs o revelaţie…este confesiunea unui fizician în vârstă, John Rivers, despre o perioadă din tinereţe, care l-a marcat şi, fără a şti dacă într-adevăr i-a modificat cursul vieţii, cel puţin i-a schimbat sau i-a format percepţia asupra oamenilor, a iubirii, a căsniciei şi a infidelităţii. 
        Pe scurt, un tânăr puritan, pasionat de fizică, este invitat de mentorul său să-i fie alături în activitate şi chiar să locuiască în casa sa, cunoscându-i astfel soţia şi copii şi reprezentând, de fapt, catalizatorul pentru împlinirea destinului acestei familii sau cel puţin aşa conchide povestitorul în final, spunînd  “vezi tu, au acţionat două feluri de Predestinare. Predestinarea evenimentelor şi, în acelaşi timp, Predestinarea a două temperamente, al lui Ruth şi al lui Katy – temperamentul unui copil scandalizat, care era totodată o femeie geloasă, şi temperamentul unei zeiţe încolţite de circumstanţe, şi care şi-a dat seama, dintr-odată că, obiectiv vorbind nu e decât o fiinţă umană pentru care temperamentul olimpian poate fi un handicap. Iar revelaţia aceasta a fost atât de tulburătoare încât a facut-o neglijentă, a lăsat-o incapabilă să reacţioneze adecvat la evenimentele predestinate s-o distrugă (dar asta era întru folosul meu, fireşte, era un amănunt din Predestinarea mea psihologică)”.
        Mi-a plăcut în mod deosebit această preocupare pentru Predestinare, aşa cum este redată şi în paragraful de mai sus, Predestinarea evenimentelor şi Predestinarea temperamentelor, amintindu-mi de ideea că nimic nu se întâmplă degeaba, că tot ce se întâmplă este fie un rezultat, fie o cauză, evenimente care au loc ca efect al unor temperamente, feluri de a fi, al unor interacţiuni, şi evenimente care sunt generatoare, care au rolul de a fi puncte de pornire, revelaţii…pe mine atrăgându-mă în mod special acestea din urmă, care aşa cum spune Huxley, sunt determinante în Predestinarea psihologică.
        Îndrăgostindu-se de Katy, soţia cu multiple roluri (amantă, mamă, confidentă, tonic) a profesorului Henry Maartens, John Rivers îndură clasica luptă între moralitate, romantism, pe de-o parte, şi dorinţă carnală, trădarea mentorului şi chiar a lui însuşi, pe de altă parte. Această linie a cărţii nu m-a impresionat, pentru că nu aduce ceva nou, dar este interesant să citeşti consideraţii ale vârstei adulte despre anumite poveşti ale tinereţii, cu redarea în paralel a impresiei de atunci şi a viziunii mature. 
         Deşi stilul şi tematica nu m-au convins, alternarea romantismului cu cinismul m-a uns pe suflet şi voi căuta să mai citesc cât de curând Huxley, cu atât mai mult cu cât m-au cucerit câteva pasaje, precum cel despre Predestinare, dar şi altele legate de percepţia timpului, de originalitate, precum şi viziunea romantico-realistă despre iubire.
“Întoarcerea în trecut poate fi literatură de calitate. Ca şi filosofie, nu te ajută cu nimic. Timpul Regăsit e Paradisul Pierdut, iar Timpul Pierdut înseamnă Paradisul Regăsit. Morţii cu morţii, viii cu viii. Dacă vrei să trăieşti fiecare clipă pe măsură ce ţi se înfăţişează, trebuie să mori cu fiecare clipă care trece.”

“Nu-l putem readuce la viaţă pe Henry Maartens şi nu-l putem face să-şi retrăiască viaţa fără homeopatie, aşa că n-o să ştim niciodată în ce măsură i-a influenţat automedicaţia longevitatea. Şi când nu există posibilitatea unui răspuns operaţional, întrebarea nu are nici un sens. Din cauza asta, urmă el, nu poate exista o ştiinţă a istoriei, fiindcă niciodată nu poţi testa adevărul ipotezelor tale.”

“Ce distanţă între impresie şi expresie! Ironia soartei face să avem sentimente shakespeariene şi, dacă nu avem şansa de a fi, întâmplător, chiar Shakespeare, să discutăm despre ele ca nişte vânzători de automobile, ca nişte adolescenţi sau ca nişte profesori de colegiu. Practicăm o alchimie pe dos: atingem aurul şi-l transformăm în plumb; atingem versurile pure ale experienţei şi acestea se transformă în echivalentele verbale ale aiurelii şi ale bazaconiei.
- Nu cumva eşti nejustificat de optimist în ceea ce priveşte experienţă? E întotdeauna chiar atât de aurie şi poetică?
- E în mod intrinsec aurie, stărui Rivers. E poetică prin natura ei esenţială. Fireşte, dacă eşti vârât până-n gât în aiurelile şi bazaconiile ăe care ţi le servesc formatorii opiniei publice, vei avea automat tendinţa să-ţi corupi încă de la sursă impresiile personale; vei recrea lumea cu imaginile propriilor tale noţiuni şi noţiunile tale, fireşte, sunt noţiunile tuturor celorlalţi, aşa că lumea în care trăieşti va consta în cei mai Mici Numitori Comuni ai culturii locale. Şi totuşi, poezia originală este întotdeauna prezentă, întotdeauna.”

“Mă uit la John Rivers care avea acele sentimente faţă de Katy. E ca o piesă de teatru de păpuşi, ca un Romeo şi Julieta vizionat la teatru cu binoclul întors pe dos. Ba nu, nu-i nici măcar asta; ca şi cum te-ai uita cu binoclul întors pe dos la stafia lui Romeo şi a Julietei. Iar Romeo s-a numit cândva John Rivers şi a fost îndrăgostit şi avea de zece ori mai multă viaţă şi energie decât în mod obişnuit. Iar lumea în care trăia era complet transfigurată. Ţin minte cu ce ochi privea peisajele, iar culorile i se păreau incomparabil mai intense, tiparele pe care le compuneau lucrurile dispuse în spaţiu erau incredibil de frumoase. Oamenii, casele, pomii, automobilele, câinii de lângă felinare – toate mi se păreau mai semnificative. Semnificative în ce sens? Erau nişte realităţi, nu simboluri. 
De ce o iubeşti pe femeia de care eşti îndrăgostit? Pentru că există. Iar asta, la urma urmei, e definiţia dată de Dumnezeu: sunt ceea ce sunt. Fata este cine este. O parte din fiinţa ei se revarsă şi impregnează întregul univers. Obiectele şi evenimentele încetează să mai fie simplele reprezentante ale unor clase şi devin propriile unicităţi; încetează să fie ilustrări ale unor abstracţiuni şi devin cât se poate de concrete. Pe urmă încetezi să mai fi îndrăgostit şi universul se năruieşte cu un chiţcăit batjocoritor, aproape audibil, revenind la obişnuita lui lipsă de semnificaţie.”

Related posts:

Facebook comments:

Intotdeauna mi-am dorit sa ma fi nascut in alta epoca...nu am reusit inca sa ma decid in care...
Acum citesc
Follow me
Search:
Arhiva