Aşteptată cu multă nerăbdare, căutată des de mine pe site-ul editurii Polirom unde a fost menţionată mai multă vreme ca şi “în pregătire”, Cimitirul de piane a lui Jose Luis Peixoto a meritat aşteptarea!
M-a fascinat de-a dreptul! O să reiau puţin ideile din rezumatul pe care editura Polirom l-a făcut cărţii în interiorul acesteia, pe de-o parte pentru că mi se pare de prisos, în general, să povestesc subiectul unei cărţi, mai ales că rezumate de acest fel se găsesc întotdeauna în prezentarea ei, şi, pe de altă parte, pentru a-l contrazice pe alocuri.
Romanul îmbină povestea adevărată a maratonistului Francisco Lazaro cu o fictivă cronică de familie, în care legătura tată-fiu ocupă locul principal…până aici, nimic neadevărat, dar constat acum că determinarea “principalului” este un aspect subiectiv, fiecare cititor raportîndu-se diferit la o carte şi considerînd principal ceea ce l-a impresionat şi l-a atins pe el. După părerea mea, în romanul lui Peixoto, un loc principal îl ocupă familia şi relaţiile de familie, în general.
Familia Lazaro deţine un atelier de tâmplărie, iar în spatele clădirii, se întinde cimitirul de piane, un loc misterios şi magic, refugiu al visătorilor şi al îndrăgostiţilor oraşului. Povestea este narată din două perspective insolite: a tatălui lui Francisco Lazaro şi a lui Francisco însuşi…Cu asta nu sunt de acord…după ce am terminat cartea, am parcurs-o din nou pe fast-forward, urmărind replici cheie şi personaje cheie, pentru a avea revelaţia că, de fapt, povestea este narată din perspectivele a trei personaje! Nu vă voi dezvălui care sunt acestea, pentru că descoperirea lor chiar are un farmec aparte.
Peixoto este un adevărat maestru al manipulării minţilor cititorilor. Nu doar creează poveşti ale personajelor romanului, dar te determină ca, vrînd-nevrînd, să creezi la rândul tău poveşti, pentru că succesiunea capitolelor, a pasajelor, modalitatea în care trece de la o epocă la alta, de la un Francisco Lazaro la alt Francisco Lazaro generează diverse ipoteze, te fac să anticipezi şi constituie, de fapt, intriga unor potenţiale poveşti. Mi-e greu să nu povestesc câte şi ce ipoteze despre ce urma să se întâmple în următoarele pagini, despre ce curs vor lua destinele personajelor, despre ce caută Peixoto să descrie şi să transmită, am creat în minte citind romanul, dar mă voi abţine pentru că atât de rar se întâmplă ca, citind o carte, să ai impresia că citeşti mai multe, încât e păcat să nu savuraţi această senzaţie.
Urmare a recitirii unor pasaje prin răsfoirea cărţii după terminare, am ajuns la concluzia că, deşi plăcută, incitantă şi, cu siguranţă urmărită de autor, această călătorie prin potenţialele poveşti în încercarea de a găsi exact cursul lor este un miraj, este motorul, întrebarea şi, în acelaşi timp, răspunsul…prin câteva pagini cheie şi prin crearea unui roman circular, dacă îi pot spune aşa, Peixoto ne spune parcă “nu căutaţi evidentul, logicul, cronologia, ci bucuraţi-vă de lectură”…paradoxal, mai ales că de lectură ne bucurăm şi pentru că ne prilejuieşte călătoria căutării logicului, a unei cronologii fireşti.
Cum spuneam şi mai sus, pentru mine, locul central în carte îl ocupă relaţiile de familie, cu bune şi rele, cu influenţa covârşitoare pe care acestea o au asupra copiilor şi asupra destinului adulţilor care vor deveni, iubirea, cu tot ce înseamnă inexplicabilul fermecător al iubirii, miracolul procreării, dar şi mândria şi orgoliul reflectarii părinţilor în propriii lor copii, refugiul, aproape de neevitat, din realitate, fie într-un loc, fie într-o stare, într-o amintire sau în trecut, în general, în muzică, în sport şi chiar refugiul din realitate în realitate, adică din laturi nemulţumitoare ale realităţii în responsabilitatea şi datoria purificatoare.
Cimitirul de piane este altceva decât Nici o privire. Scriitura lui Peixoto are aceeaşi forţă evocatoare, ba, aş putea spune că participarea cititorului e chiar mai intensă decât în cazul romanului anterior, viaţa personajelor, întâmplările lor ni se desfăşoară în faţa ochilor, dând aceeaşi senzaţie de tangibil. Diferă însă printr-un realism pronunţat, prin lipsa fantasticului şi prin frecvenţa redusă a metaforelor, astfel că nu am mai regăsit poezia din Nici o privire, ci o afirmare clară a lui Peixoto ca prozator.
Discutînd zilele trecute despre Peixoto cu o prietenă şi încercînd să-i explic ce anume m-a cucerit la acest autor, îi spuneam printre altele că are talentul de a transmite imagini, idei, sentimente subtile, delicate prin exprimări directe. Nu ştiu cât de clar am reuşit să exprim eu ce gândesc şi ce simt atunci când îl citesc…prietena mea m-a înţeles 
În final, trebuie să-i mulţumesc Clarisei că a făcut posibilă publicarea cărţii la noi, să o felicit pentru traducerea foarte faină, să mărturisesc şi să-mi fac mea culpa pentru că, până recent, nu am acordat foarte mare atenţie traducerilor, dar, acum, cu greu mai fac abstracţie de ideea că acele cuvinte pe care eu le citesc au fost alese cu grijă şi talent şi de către cel care a tradus cartea, pentru ca ele să aibă acelaşi impact şi în limba în care citim noi.
Intotdeauna mi-am dorit sa ma fi nascut in alta epoca...nu am reusit inca sa ma decid in care...
iti multumesc, ai scris tare frumos e si ai simtit cartea asa cum am simtit-o si eu! ca sa iti inchipui, am citit cartea dupa aparitie, apoi am lasat deoparte cartile lui Peixoto, pentru o vreme. am constatat insa ca, la ceva timp dupa aceea, aveam in mine imagini pe care le credeam cumva ale mele, insa pe care le-am regasit atunci cand am recitit cartea. are sens ce spun? le-am asimiliat, ca pe niste imagini din copilarie sau dintr-un film vazut intr-o stare de somnolenta, de inconstienta. pot sa spun ca rar mi se intampla asa ceva.
ai observat foarte bine!
si eu am avut o mica problema cu vocea care nareaza, am crezut ca e clar, insa dupa nu stiu cate lecturi, mi-am dat seama ca nu e chiar asa.
ma bucur deci ca ti-a placut, aveam emotii, si e prima parere pe care o aud/citesc, din partea unui cititor din Romania. deci felicitarile mele
Foarte frumos ai scris despre carte. Se simte ca ti-a placut. Multumim ca ai pus parerea ta si pe teacup! Te mai asteptam!
@clarisa: De-abia aşteptam să aflu dacă am perceput corect! Abia acum reacţionez că am fost plecată şi m-a bucurat f mult comentariu tău
Mulţam mult pentru confirmare 
Are mare sens ce spui, dacă reciteşti ce am scris eu despre Nici o privire, o să vezi că, la un moment dat spuneam "În momentul în care am închis cartea, am avut senzaţia că mă trezesc dintr-unul din acele vise care par foarte reale, după care cu greu distingi dacă a fost vis sau realitate."
Pe mine m-a cucerit definitiv Peixoto, aşa că voi devora orice mai apare
@Gloria: mă bucur că ţi-au plăcut impresiile mele şi mulţumesc frumos pentru vizită şi comentariu!
O să încerc să pun pe teacup şi alte păreri despre cărţile despre care am scris pe aici şi, binînţeles, despre cele ce urmează a fi citite…te mai aştept pe la mine
…desi romanul pare construit pe doua voci: batrinul francisco si maratonistul francisco, apare o a treia voce si anume cea a fiului lui francisco maratonistul si acest fiu spune la un moment dat: "ne repetam unul in altul la nesfirsit!". ca si cum toate cele trei voci s-ar topi intr-o singura identitate, un unic francisco lazaro. (nu stiu de ce dar ma duce gindul la principiul teologic al Sfintei Treimi)
nu e un simplu roman de familie construit pe relatia tata-fiu, cum nu e nici un roman postmodernist 100% prin structura si naratie, desi episodul dintre Iris si bunicul ei mort, care e un fel de narator omniscient ne poate contrazice, cum nu e nici un roman despre maratonul olimpic la care a participat adevaratul francisco lazaro murind la km 30 in urma dezechilibrului hidroelectrolitic cauzat de ungerea trupului cu o crema rudimentara.
e un roman complex, foarte bine scris, pe mine m-a cucerit efectiv secventa maratonului unde narator e francisco. e un roman poetic. practic poezia din Nicio privire se regaseste si aici. are forta. si e foarte vizual ca si cum un regizor ar urmari actiunea cu camera in mina, ceva gen goddard.
un roman de recitit unde "noaptea e lumina care isi aminteste de ceea ce a murit"!
@Anonim: foarte faine spusele tale despre carte
Referitor la cele 3 personaje, exact aceasta a fost şi percepţia şi interpretarea mea, doar că am ales să n-o divulg explicit pentru a nu spulbera misterul pentru cei care nu au citit-o încă…deşi, este adevărat, nu în mister stă farmecul cărţii, ci în raportarea la el
Însăşi nararea unei părţi semnificative din carte de către bătrânul Francisco, deşi evenimentele narate se petrec după moartea sa, iar referirea la personaje se face încă la persoana I (ex. soţia mea) este un element postmodernic (mie îmi aminteşte şi de Orhan Pamuk), dar într-adevăr, este un roman complex pe care nu cred că l-am putea încadra doar într-un curent.
În ce priveşte poezia, stilul lui Peixoto va avea, probabil, întotdeauna reminiscenţe poetice, dar, comparînd cu Nici o privire, am găsit că ar fi, totuşi, mai puţin poetică…
Cât despre cât de bine reuşeşte să transpună povestea în faţa ochilor cititorului, comparaţia ta este perfectă
Mulţumesc pentru vizită şi comentariu! Te mai aştept
Ma gandesc ca poate, in subconstient, iti placea atat de mult, incat nu voiai sa te desparti asa curand de ea… Asa mi s-a intamplat mie cu "In clipa mortii" a lui Jim Crace, pe care am citit-o in sase zile (200 de pagini), desi am adorat-o de la prima propozitie…
@trifoicupatrufoi: da, aceasta era senzaţia
deşi uneori mă întristez când mă apropii de finalul unei cărţi care-mi place, mă gândesc la ce voi începe şi-mi trece 
ce frumos vorbiti voi despre "puiul meu"!
acum ca am terminat cartea, am putut sa-ti citesc tot reviweul, fara teama de spoilere. Suntem fix pe aceeasi pagina, daca pot spune asa. Si cu cei trei naratori. Si cu romanul circular (am avut exact aceleasi cuvinte in minte).
Vreau doar sa mentionez ca a avut un element fantastic. Care mi-a placut foarte mult (Abia astept sa citesc si Nici o privire, dar trebuie sa astept, macar pana stiu ca se mai traduce ceva de Peixoto).
Si cel mai important lucru: cartea asta e atat de minunata, incat am impresia ca vorbeste despre mine, despre familia mea, despre tatal meu. Adica este foarte particulara, dar si universala.
@trifoi: Ce mă bucur că am fost pe aceeaşi lungime de undă!
Intuiesc care ar fi elementul fantastic de care vorbeşti, nu sunt f sigură, dar cred că te referi la unul din personaje, numai că eu am văzut prezenţa acelui personaj ca fiind cea care dă caracterul circular romanului…oricum dezbatem noi mai mult 
O carte grea…grea pentru ca e greu sa urmaresti circularitatea
Initial..incercam sa vad unde s-a oprit ideea si cand o relua citeam ultimul rand de unde se terminase. Apoi, mi-am dat seama ca da, cum spuneai si tu, trebuie sa ma bucur de lectura si atat. Si m-am bucurat, din pacate, intr-adevar, ar trebui citita toata intr-o zi, daca s-ar putea, pentru ca altfel pierzi putin firul.
O carte frumoasa, dar..nu m-a fascinat
@Adriana: m-a fascinat tocmai prin faptul că poate transmite atât de multe idei şi sentimente, încât, citind impresii despre ea pe mai multe bloguri, am observat că fiecare a găsit altceva şi altceva în rândurile ei
Pingback: Eterna frumuseţe efemeră... | Rontziki
Stilul in care este scrisa cartea este interesant; un marathon care solicita atentia si imaginatia pentru a lega in timp firul povestirii.
Am incercat sa-mi imaginez imensitatea cimitirului de piane si sa o raportez la modestia atelierului de timplarie. In lumea noastra amintirile neplacute sint ascunse in debara – skeleton in the closet. Aici este invers; pianele-amintiri sint necesare pt a invia iubiri-piane, nu toate legitime…
Numai infidelitatea sotiei nu isi gaseste loc in acest spatiu vast de familie. Ea este inghesuita incomod intr-o duba.
Amintirile nu trebuie să fie ascunse în debara, ci asumate şi păstrate cele care ne ajută să mergem înainte, cele din care am învăţat şi cele care încă ne învaţă…să iubim, printre altele
Cartea este scrisă genial, după părerea mea. Stilul te obligă să rumegi ideile, stările pe care le creează Peixoto, plus că participi activ la poveste
geniala este si prezenta personajului fantomatic Simao, martor imperfect capabil de acceptare, iertare, uitare…