12
Apr

Dragostea durează trei ani

Acum vreo doi ani, am văzut piesa de teatru adaptată după acest roman de către Chris Simion, cu Cristi Iacob şi Adriana Trandafir în rolurile principale, şi mi-a plăcut foarte mult, m-a surprins prin idei şi replici, iar jocul lui Cristi Iacob a fost de-a dreptul fantastic. Cred că apreciez şi mai mult retroactiv punerea în scenă acum, când am citit romanul Dragostea durează trei ani, una din părţile trilogiei lui Frederic Beigbeder, găsind că da, scrierea s-a pretat foarte bine transpunerii ei într-o piesă de teatru, fiind mai bine pusă în valoare decât prin citirea cărţii.

 

Romanul este o relatare la persoana întâi, reprezentând angoasa, dilemele, suferinţele unui bărbat de 30 de ani care descoperă că dragostea durează trei ani, care ne povesteşte desfăşurarea unei legături care a dus la căsătorie care, la rândul ei, a transformat iubirea întâi în obişnuinţă, apoi în plictiseală şi iritare, sfârşind prin a ajunge în faza de insuportabilitate, odată cu intrarea în scenă a unei noi iubiri, de data asta una extraconjugală, evident, şi ducând astfel, în mod aproape natural, la divorţ.

Idei precum aceea de răsturnare a conceptelor, sărbătorind divorţul în locul sărbătoririi căsătoriei, fapt mult mai justificat dacă ţinem cont că, atunci când te căsătoreşti eşti oricum fericit, fie că o faci într-un cadru public şi fastuos, fie că o faci doar în doi, în vreme ce, la momentul greu al divorţului, ai mult mai mare nevoie de susţinerea prietenilor şi de compania unor pahare de tărie…sau precum aceea a goanei după iubiri imposibile, a supravieţuirii în timp doar a iubirilor neîmplinite, neconsumate, care nu au astfel ocazia de a ajunge la rutină, obişnuinţă şi, deci, la dispariţia pasiunii…precum şi alte astfel de idei, argumentate lucid, tranşant şi foarte interesant, te fac să nu laşi cartea din mână…e drept, nu mai mult de câteva ore…

Stilul este nepretenţios, cu un limbaj şi formulări asemănătoare unei discuţii între bărbaţi la un pahar, pline de ironie şi, pe alocuri, de exagerări voite şi amuzante…Nu este o carte care să spună prea multe din punct de vedere literar, dar este o carte savuroasă, plină de cinism şi luciditate, în care autorul foloseşte aceste instrumente tocmai pentru a face, de fapt, un inventar al realităţii sentimentale din vremurile noastre, cu critica aferentă, subliniind alterarea relaţiilor şi a căsniciei…

O recomand şi celor care apreciază lucrurile spuse pe nume, chiar dacă uneori exagerat, dar mai ales celor care cred în mod absolut în forever and ever, care lăcrimează la siroape şi care sunt  impresionaţi/ impresionate de clişee romantice, înghiţind şi suferind în numele conceptului comercial de iubire, propovăduit zilele-astea, secolele-astea, ca să zic aşa…
Vă las acum să savuraţi câteva pasaje din carte, pasaje cu idei interesante, dar care, ca şi tonalitate, ar putea foarte bine să reprezinte extrase din postări de pe bloguri Smile

“La 20 de ani, credeam că ştiu totul despre viaţă. La 30 de ani, am aflat că nu ştiam nimic. Tocmai petrecusem zece ani învăţând tot ceea ce trebuia să uit după aceea.”
“De-altfel, căsătoria nu este doar un model impus de educaţia burgheză: ea face totodată obiectul unei colosale spălări de creier publicitare, cinematografice, jurnalistice şi chiar literare, o imensă intoxicare care le împinge, până la urmă, pe încântătoarele demoazele să-şi dorească un inel pe deget şi o rochie albă, pe care – dacă n-ar fi fost toată chestia asta – nici nu le-ar fi vista vreodată. Într-o lume perfectă, fetele de douăzeci de ani n-ar fi niciodată atrase de o invenţie atât de artificială. Ele ar visa sinceritate, pasiune, absolut, nu un tip în smoching închiriat. L-ar aştepta pe bărbatul care ar şti să le uimească în fiecare zi lăsată de Dumnezeu, nu pe bărbatul care le va oferi etajere Ikea. Ar lăsa Natura – adicătelea dorinţa – să-şi împlinească menirea. [...] Bineînţeles că burghezii vor jura că asemenea scheme nu mai au trecere, că moravurile s-au schimbat, dar credeţi-o pe biata victimă obidită: niciodată n-a fost mai violentă opresiunea ca în epoca noastră de falsă libertate. Totalitarismul conjugal continuă, în fiecare zi, să perpetueze nefericirea din generaţie în generaţie.”
“Generaţia noastră este prea superficială pentru a fi căsătorită. Oamenii se căsătoresc aşa cum se duc la MacDo. După care zapează. Cum aţi vrea să rămână toată viaţa cu aceeaşi persoană, în societatea zappingului generalizat? În epoca în care starurile, oamenii politici, artele, sexele, religiile n-au fost niciodată mai interschimbabile? De ce ar fi cruţat sentimentul dragostei de schizofrenia generală?”
“Am suferit că eram închis, acum sufăr că sunt liber. Carevasăzică, asta înseamnă viaţa de adult: să construieşti castele de nisip, după care să le calci în picioare şi să repeţi operaţia iar şi iar, când ştii prea bine că oceanul le-ar fi dărâmat oricum?”
“Dragostea cea mai puternică este cea neîmpărtăşită. Aş fi preferat să nu ştiu, dar asta e realitatea: nimic nu e mai rău decât să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte – şi, în acelaşi timp, este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Să iubeşti pe cineva care te iubeşte este narcisism. Să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte, asta da dragoste.”
“Pe vremuri, căsătoriile rezistau în faţa unui foc de paie de genul ăsta. Azi, căsătoriile sunt focuri de paie. Societatea în care ne-am născut este întemeiată pe egoism. Sociologii numesc chestia asta individualism, când, de fapt, există un cuvânt mai simplu: trăim în societatea singurătăţii. Nu mai avem familii, nu mai avem sate, nu mai avem Dumnezeu. Înaintaşii ne-au eliberat de aceste piedici şi, în locul lor, au deschis televizorul.”

Related posts:

Facebook comments:

Intotdeauna mi-am dorit sa ma fi nascut in alta epoca...nu am reusit inca sa ma decid in care...
Acum citesc
Follow me
Search:
Arhiva