De drag, de dor…de tot….

De mai mult timp mă gândesc să scriu o postare dedicată mamei mele.

Astăzi este ziua ei şi, deşi nu pot fi alături de ea chiar azi, mă gândesc la ea şi mă învăluie o mulţime de amintiri…o să ne vedem cât de curând şi abia aştept să serbăm, pregătesc ceva bun special pentru ea şi vom sta de poveşti, cum facem întotdeauna…

Deşi vorbesc frecvent despre mama, o să vă rog să scuzaţi stângăcia postării, pentru că am oareşce emoţii şi, în plus, aş avea atâtea de scris că nu ştiu ce să scriu mai întâi…

Îmi aduc aminte foarte multe momente “ale noastre”.

Oraşul în care am crescut este o depresiune, aşa încât, în zilele libere, alegeam câte unul din dealurile din jur, luam o carte cu poezii şi plecam pe deal…ne plimbam, vorbeam, culegeam flori şi, când oboseam, ne aşezam pe iarbă şi citeam poezii…alteori, priveam apusul şi stăteam la poveşti pe balcon şi nu de puţine ori, ne-a prins dimineaţa povestind.

Odată, eram eu prin generală, într-o vineri seara, ne uitam la ştiri şi vedem că în Bucureşti, la TNB, era târgul de carte…ce frumos, ce ne-ar fi plăcut să fi ştiut din timp şi să fi venit…începem să vorbim de una de alta şi ne prinde ora 2 noaptea povestind…târgul ăla de carte era tot prezent în gândurile noastre şi în discuţie, aşa încât ne hotărâm să plecăm cu trenul de dimineaţă la Bucureşti. Deja nu mai aveam răbdare!

Pe la 4 am plecat spre gară. Trenul, dacă se putea numi aşa o chestie care făcea cam 5 ore până la Bucureşti, cu schimbare şi pauză, când distanţa e de vreo o sută şi ceva de km, pleca la 5. Aşa se face că la 10 eram în Bucureşti, direcţia TNB…habar nu am câţi bani am avut la noi, aproape tot ce aveam în casă în momentul respectiv, dar am păstrat doar banii pentru trenul de întoarcere…de restul am cumpărat cărţi…

Seara am luat trenul înapoi, maximă nefericire că, pe măsură ce se întuneca afară, nu mai putea răsfoi cărţile cumpărate că de, trenul nu era dotat şi cu lumină…Pe la 10-11 seara am ajuns acasă, după  o noapte nedormită, după vreo 10 ore de călătorie cu trenul, după slalomul prin TNB, extrem de obosite, dar atât de fericite că nu aveam somn şi, cum făceam în toate serile, ne-am aşezat fiecare în câte un colţ de pat şi am citit până am adormit.

Când eram în facultate, pentru că nu aveam mobil şi pentru că acele cartele de Romtelecom se terminau mult înainte ca noi două să apucăm să ne spunem câte am fi vrut, ne scriam.

Mama îmi trimitea pachete cu mâncare şi ştia că pachetul nu are aceeaşi importanţă dacă nu găsesc în el şi scrisoarea…eu îi trimiteam scrisorile prin poştă sau în pachetele cu vase goale. Şi cum să nu fi aşteptat cu nerăbdare, cum să nu fi deschis scrisoarea înainte de a vedea ce mai era în pachet, când mama scrie atât de frumos, încât acum, deşi vorbim cu orele la telefon, îmi dau lacrimile recitind pasaje din scrisorile ei?!

Sunt fragmente disparate, care, scoase din diferite contexte, este posibil să nu aibă aceeaşi “cădere”, dar mie îmi sunt mai mult decât dragi.

Da, aş putea scrie pagini întregi despre mama şi, mai ales, despre ce m-a învăţat şi mă învaţă în continuare. Ei îi place să spună că şi ea ar fi învăţat multe de la mine, nu ştiu dacă o fi aşa, cert e că a fost poate un efect de bumerang…

A ştiut întotdeauna cum să-mi acorde libertate, să mă lase să cresc, să mă dezvolt, dar şi să mă responsabilizeze, una din frazele ei preferate fiind “sunt pentru libertatea persoanei şi răspunderea ei”

M-a învăţat să am încredere în mine şi în părerile mele, să nu-mi fie ruşine de nimic şi să am libertatea de a spune ce gândesc fără teamă…m-a învăţat să nu fiu atentă la gura lumii şi, cu timpul, am înţeles ce înseamnă vorba pe care o tot auzeam la ea “instanţa supremă sunt eu”.

M-a învăţat că, în viaţă, “trebuie să laşi loc şi sufletului” şi că asta este întotdeauna ceea ce contează.

Mi-a spus ori de câte ori eram nemulţumită, mai ales din superficiale motive materiale, că, înainte de a vrea, de a fi supărată că nu am, trebuie să mă uit şi în urmă, nu doar înainte.

M-a învăţat că, în viaţă, nimic nu ni se cuvine, întâi trebuie să fac, să ofer şi apoi să pretind, dar să fiu şi pregătită să nu primesc.

M-a învăţat că un om deştept nu este acela care nu face greşeli, ci acela care ştie cum să “iasă” din ele şi caruia îi folosesc pentru a învăţa, pentru a se forma. M-a învăţat să-mi asum greşelile, să le înţeleg şi, dacă eu ştiu de ce le-am făcut, să am curajul şi umorul de a gândi “e greşeala mea şi ţin la ea”.

M-a învăţat că verbul vieţii este “a fi” şi nu “a avea”.

Nu ştiu dacă sunt o persoană norocoasă sau nu…tot ce am reuşit, a fost muncit, ca să zic aşa, nu mi-au picat noroace din cer, bucuriile au venit după oareşce strădanii…Dar pot spune cu mâna pe inimă că am avut un mare noroc, acela de a avea aşa o mamă.

Şi, dacă-mi doresc să mă mai înveţe ceva sau poate să mă fi învăţat deja, este de a fi şi eu, la un moment dat, o mama ca mama mea.

La Mulţi Ani, mami!

Related posts: