Despre Jose Luis Peixoto nu ştiam nimic până de curând, când am citit, despre el şi despre cartea Nici o privire, o recenzie convingătoare a lui dragoş c.
După ce am aflat că romanul a fost distins cu Premiul Jose Saramago şi că traducerea cărţii a fost făcuta de Clarisa Lima, pe care o mai citeam din când în când şi pe care o felicit, deja n-am mai avut răbdare, am răsturnat lista “de citit” şi m-am apucat de Peixoto.
Pentru că deja am citit recenzii, am aflat mai multe despre el si despre carte dintr-un interviu, risc să mă las influenţată de ele, aşa încât voi spune pe scurt despre ce e vorba şi ce m-a impresionat pe mine. Romanul este povestea oamenilor dintr-un sătuc, a unor destine care se întind pe parcursul câtorva generaţii. Luaţi individual, aceşti oameni par a avea, fiecare, ceva special, par a fi altfel decât oamenii cu care suntem obişnuiţi, chiar şi decât personajele literare despre care citim în mod normal, creând impresia că nu poţi regăsi într-un singur loc toate aceste caractere, dar, dacă priveşti
comunitatea satului în ansamblu, realizezi că poate fi orice comunitate umană.
Este un sat în care oamenii, precum ciobanul Iosif, mesterul Rafael, gemenii siamezi Moise şi Ilie, prostituata oarbă, trăiesc, iubesc, suferă şi îşi acceptă destinul, şi în care diavolul celebrează cununii. Interacţiunile dintre ei par a fi dirijate prin fire nevăzute, comunicarea se face prin privire şi, mai mult, prin ceea ce simt şi ştiu că simt, iar cuvintele pe care şi le spun sunt puţine, uneori şi acelea părând de prisos.
Deşi pare o lume ireală, mi-a transmis sentimentul unei realităţi vii, stridente. În momentul în care am închis cartea, am avut senzaţia că mă trezesc dintr-unul din acele vise care par foarte reale, după care cu greu distingi dacă a fost vis sau realitate.
Referitor la stilul lui Peixoto, mă simt fără cuvinte…alterneaza de la poezie, metaforă, imagini subtile la exprimări directe, cu o forţă de evocare cum rar am găsit, aşa încât poţi avea impresia că resimţi căldura şi soarele dogoritor, că simţi mirosuri descrise şi vezi derularea poveştii.
Rememorându-mi impresiile din timpul lecturii şi citind ce am scris aici, cred că este o carte care nu numai se citeşte, ca orice carte, trecând-o prin filtrul minţii, ci şi o carte care se simte şi abia o aştept pe următoarea.
Găsiţi aici un interviu acordat de Jose Luis Peixoto, invitat în România la Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti.
Intotdeauna mi-am dorit sa ma fi nascut in alta epoca...nu am reusit inca sa ma decid in care...
multumesc!!! asteptam cu nerabdare parerea ta! da, asa e, e o carte pe care o simti. pe mine una sfarsitul m-a terminat, m-a topit, mai exact mi-a pus capac, dupa ce citisem cu sufletul la gura minunatia de carte…
una peste alta, ma bucur ca ti-a placut…
uite, in premiera si pentru ca esti simpatica, iti las aici prima fraza din Cimitirul pianelor, cu dedicatie: "Când am inceput sa ma imbolnavesc, am stiu imediat ca aveam sa mor".
multumesc!
Dacă eu am trăit cartea asta citind-o, îmi dau seama cum ai trăit-o tu traducând-o şi recreând-o cumva în româneşte
Mulţam mult, că m-ai făcut curioasă e puţin spus…m-au luat emoţiile şi de-abia o aştept!
@coryamor: mai aştept, mai ales că lista de citit în aşteptare e lungă
, iar acum mă chinui să mă decid dacă să incep Julio Cortazar sau Philip Roth…am eu un feeling că, pentru moment, câştigă Cortazar 
@Rontziki – cortazar, da!
@coryamor – urbana si mai moderna, deci mai buna!
@dragoş c: păi a câştigat deja de-aseară Cortazar, am citit puţin din ea şi presimt că o să-mi placă!
eu in ultimele zile am stat cu un picior in Lisabona (cea din cartea cu pianele) si cu altul in Bucuresci (Zilele regelui).
daca eram mai iute la cititul cartii, poate m-as fi prins la concursul tau 
@dragos, aseara abia am ajuns in carte la Turnul Coltei care cica era inalt
S-a notat şi la mine pe listă Zilele regelui, încă de când am citit recenzia citită la Dragoş
Ahh, mi-ai luat-o înainte!
Deşi cu Peixoto m-am pupat, m-am apucat mai întâi de Ultimii eretici ai imperiului, a lui Vasile Ernu, despre care o să povestesc şi eu curând. Dar după aia nu mai scapă Peixoto! Abia aştept! Vezi că ai o lepşuţă cu papa la mine 
@LiaLia: De-abia aştept să-ţi aflu impresiile despre Nici o privire
) parcă văd că dau iama prin frigider după ce o văd 
)
Ah, te ţii de lepşe cu papa şi eu mă strădui să nu mănânc seara
de ce credeti ca eu am ocolit leapsa asta?
dar nu o voi mai ocoli mult timp!
Mi s-a parut foarte trista cartea lui Peixoto. Am scris si pe blogul meu despre cum l-am vazut la Festivalul Literaturii, un tip zambitor si amabil… Nu credeam ca poate fi atat de trist in scris.
Acum ca mi-ai spus cate ceva despe carte m-ai facut tare curioasa . Promit sa o caut si sa o citesc
Imi plac descrierile tale !
@coryamor: aha, deci o ocoleai…bineee…numai s-o fac eu şi n-o s-o mai poţi ocoli
@Costi: poate puţin tristă, dar eu cred că am receptat-o ca şi optimistă prin acceptarea vieţii aşa cum este şi a o trăi cu toate greutăţile ei
Mulţam de vizită şi te mai aştept pe la mine
@hime: mulţam de apreicere! Mă bucur că te-a incitat descrierea mea şi aştept impresii după ce o citeşti
Pingback: Cimitirul de piane | Rontziki