Eu cred…?!

Intotdeauna am stiut si am raspuns la aceasta intrebare din titlu cu “da, eu cred”…evident, ca cei mai multi, de-a lungul timpului, mi-am pus mai multe intrebari privitoare la credinta si la ce inseamna pentru mine…la unele am gasit raspunsuri la nivel mental, la altele la nivel sufletesc si la altele inca nu am gasit…

Am citit in ultima vreme pe atat de multe bloguri incat nici n-as reusi sa le citez aici , postari interesante despre credinta, ceea ce m-a provocat sa caut din nou in mine raspunsurile mele, absolut subiective, pe acest subiect si sa-mi reevaluez parerile.

Nu voi cauta argumentele stiintifice, nici pe cele culturale si nici macar pe cele religioase…nu abordez si nu pornesc nici de la Biblie, nici de la institutia Bisericii si nici de la porunci…expun doar o viziune personala asupra subiectului, nefacand neaparat apel la argumentele rationale, ca sa spun asa…Nu citez din carti citite si fac abstractie de stiri si emisiuni care ar avea vreo legatura…Nu-mi propun sa schimb opiniile celor care nu cred, mai ales ale celor care nu cred, nu din ignoranta, ci tocmai datorita cautarilor unor raspunsuri pertinente, care sa-i satisfaca, cu privire la credinta…

Asadar, ca cei mai multi dintre noi, m-am nascut intr-o familie ortodoxa, am fost botezata si copil fiind, dusa de mamaie la biserica la slujbele de duminica, la impartasanie si la Sarbatori. Crescand, mersul la biserica nu a mai fost o constanta, dar asta nu a reprezentat vreo stirbire a sentimentului meu fata de credinta si nu a generat indoileli cu privire la existenta lui Dumnezeu.

Fac o paranteza pentru a spune ca nu trebuie sa confundata institutia Bisericii in aceasta epoca sau de-a lungul timpului cu credinta. Biserica si preotii, in viziunea mea, reprezinta niste simboluri…da, institutia Bisericii, in ziua de azi poate ca dezamageste si chiar recent am auzit niste lucruri care indreptateste la asta, dar pentru mine nu asta este biserica…pentru mine, este un lacas care are semnificatia pe care i-o dau eu, nu acei “credinciosi” care se calca in picioare pentru a atinge moastele vreunui Sfant…este un lacas incarcat cu energie…Evident, ne rugam si acasa, dar poate atunci cand o facem la biserica, reusim sa ne eliberam altfel de povara preocuparilor cotidiene si sa ne concentram pe rugaciune, pe ceea ce simtim…

Ca un om cat de cat inteligent, cu oaresce sete de cunoastere si cu o atractie naturala spre “de ce?”, mi-am pus multe intrebari in diferite etape ale vietii si, din raspunsurile la aceste intrebari, impreuna cu ceea ce am simtit, mai mult sau mai putin explicabil si exprimabil in cuvinte, mi s-a format perspectiva mea asupra credintei…Cei mai multi oameni se indoiesc si ajung sa spuna ca nu cred pentru ca se intreaba si cauta dovezi ale existentei lui Dumnezeu in viata lor si a celor din jur…fara intentia de a critica pe cei care nu gasesc aceste dovezi, eu sunt de parere ca, daca le cauti si vrei intr-adevar sa le vezi, le gasesti…

Existenta lui Dumnezeu nu anihileaza si nici nu slabeste puterea liberului arbitru, din contra, ii subliniaza importanta si, prin buna sau proasta utilizare a liberului arbitru, ne reveleaza lectiile pe care le avem de invatat, daca vrem sa le intelegem. Am avut si eu, ca oricare, momente in viata in care am gandit ca Dumnezeu a uitat de mine, nu ca nu exista, doar ca a uitat, ca sa-mi dau seama ulterior ca nu uitase, din contra, imi oferise lectii valoroase. Liberul arbitru exista, iar diferitele incercari, obstacole pe care le intalnim in calea noastra nu sunt pentru a ne chinui, ci pentru a ne invata si a ne trasforma. E drept ca am vazut si vad in continuare in jurul meu drame a caror lectie nu reusesc sa o percep, ma cutremur, dar nu contest ca exista explicatii pe care insa nu le pot cuprinde eu, pentru ca, desi mi-as dori, nu am chiar pretentia (i-as spune vanitatea) de a intelege totul.

Scriam intr-o postare anterioara ca, daca ne aplecam putin asupra vietii noastre, cu siguranta fiecare dintre noi reuseste sa regaseasca in urma minuni…acum, depinde in mod cert, de ce intelege fiecare prin “minune”…eu nu inteleg prin minune momente de maxima fericire sau ceva “picat din cer”…inteleg sanse, suferinte inlaturate sau depasite, realizari pe orice plan, despre care nu putem spune ca ni se datoreaza exclusiv…poate pe plan profesional ar fi cel mai usor de creat aceasta impresie, ca suntem merituosi si reusim numai datorita noua, dar pot spune, din proprie experienta, ca nu este asa…niste ani, sansele refuzau sa se arate, oricat ma straduiam si, la un moment dat, timid, am inceput sa dau peste ele, ca sa zic asa…la inceput, am putut vedea ca nu eram cu nimic mai buna, profesional vorbind, atunci cand mi s-a oferit o sansa fata de perioadele anterioare cand fugeau de mine…Dar cand am avut sansa, stiu ca eram altfel, mai buna, zic eu, ca om, nu ca profesionist, care nu avusese sansa sa se dezvolte, pentru invatasem multe din stradanie, invatasem ca nu totul mi se cuvine si ca trebuie sa apreciez si sa iau sansele ca pe un dar de care trebuie sa am grija.

Putem spune despre ceva ca ni se datoreaza exclusiv? ca este exclusiv meritul nostru? Sunt de parere ca nu…si ajung astfel la pacatul pe care eu il blamez cel mai mult: vanitatea si mandria…cred cumva ca acesta este pacatul generator si al celorlalte….recunosc ca si eu cad in acest pacat, dar incerc macar sa-l mentin in limite care sa nu-i afecteze pe ceilalti, care sa nu produca vreun rau si incerc sa controlez vanitatea proprie la maruntisuri sau sa o directionez macar spre ceva constructiv…

Nu vreau sa vorbesc despre a-ti iubi aproapele, a face bine si a nu face rau, pentru ca asta cred ca este deja foarte cunoscut ca si precept al credintei, iar a avea o astfel de conduita transcende credinta…unii poate ca o fac ajutati de credinta, altii o fac pentru ca asa simt si asa sunt croiti, indiferent daca cred sau nu in Dumnezeu si as prefera sa fie vazute si respectate mai degraba ca niste precepte umane, asigurandu-le astfel o aplicare mai larga atat in randul credinciosilor, indiferent de religie, cat si in cel al ateilor.

Sa crezi presupune, dupa mine, o smerenie care nu lasa loc la exces de vanitate, care nu-ti permite sa te crezi “buricul pamantului”, atoatestiutor si atotputernic, sa admiti ca exista ceva mai presus de tine, care nu are intentia sa te chinuie si nici datoria sa-ti ofere totul pe tava, doar pentru ca esti “tu”, una din minuni, printre cele mai bine de 6 miliarde existente pe acest pamant. Dumnezeu iti ofera minuni sau potentiale minuni si iti da ocazia sa inveti lectii…Cele mai multe depind de noi, iar intelegerea lectiilor nu depinde numai de actiunile noastre, ci mai mult de perspectiva proprie asupra lor.

Ma intreba cineva care sunt “avantajele credintei”…desi i-am raspuns ca nu vorbim de cumpararea unui yacht sau a eu stiu carui obiect mai mult sau mai putin util, ca sa putem aborda ideea de “avantaje” si desi i-am spus ca n-o sa ma las provocata sa scriu despre asa ceva, ma stradui totusi sa spun ce-mi aduce mie bun in viata credinta: convingerea ca am multe de invatat si ca pot sa le invat, de vreme ce cred ca Dumnezeu nu da cat poti duce si dorinta de a intelege ceea ce se intampla nu din perspectiva “fericirii personale”, ci a evolutiei personale, increderea ca parcursul nu este batut in cuie, ca depinde de mine si o viziune de constiinta asupra vietii, adica de a-mi vedea viata de undeva, de departe, anticipand ce as vrea sa vad sau sa nu vad uitandu-ma inapoi, ce as regreta si ce nu…Sa iei decizii tinand cont de a-ti iubi aproapele, de a face bine si de a nu face rau, nici macar intamplator, colateral, nu e usor, dar crezand, am inteles si am simtit smerenia, iar asta face deciziile mai usor de luat, de asumat si de dus, la fel cum face mai posibila intelegerea celorlalti si incercarea de a nu-i judeca. Ar mai fi multe de zis pe tema “aportului” credintei la viata mea si la conceptiile mele despre viata, dar deja iar am scris muuult si poate va fi si un episod urmator sau voi mai detalia prin comentarii…

In concluzie, il regasesc pe Dumnezeu in minunile despre care v-am vorbit, pe care le vad in viata mea si in a celor din jur, dar si in incercari si greutati…daca noi insine suntem niste minuni si avem in noi Dumnezeirea, cum s-a intamplat asta?! Devenind ceea ce suntem cu ajutorul minunilor care nu au depins exclusiv de noi si prin slefuire, invatand lectiile din obstacolele cu care ne-am confruntat.

Absenta unor raspunsuri general valabile sau pur si simplu a unor raspunsuri nu inseamna inexistenta unei realitati sau a unui fenomen…Faptul ca nu am toate raspunsurile inseamna, pentru mine, fie ca nu le-am gasit inca si le voi gasi ulterior, poate intr-o maniera personala si subiectiva, fie ca nu le pot percepe cu simturile si dezvoltarea lor de acum.

Related posts: